Iubirea poate trece dincolo de hotarele pamantesti

Cuvinte duhovnicești Februarie 4, 2014

Iubirea poate trece dincolo de hotarele pământești

            Dialogul dintre Mântuitorul Hristos și femeia cananeeancă nu arată altceva decât lupta pe care părinții sunt nevoiți să o ducă pentru izbăvirea propriilor copii din suferințele sufletești sau trupești trăite de către aceștia. Pe bună dreptate ne putem pune întrebarea: „Dar cu cine trebuie să se lupte părinții?!”.

            Atitudinea Mântuitorului Hristos față de femeia cananeeancă i-ar putea determina pe unii părinți să creadă că trebuie să se lupte cu dușmanii văzuți ai propriilor copii. Viața însăși ne-a arătat de foarte multe ori că poate exista o astfel de înțelegere și un astfel de răspuns la întrebarea noastră. Chiar reacția ucenicilor trădează, din partea acestora, o astfel de falsă înțelegere. Făcând parte dintr-un popor vrăjmaș femeii cananeence și aflându-se în minoritate pe teritoriul acesteia, ucenicii se gândesc să aplice singura strategie care credeau ei că putea fi aplicată în acele condiții. Se gândesc să arunce o „fărâmitură” acestei femei ce striga încontinuu după ei, așa cum ai arunca o bucată de pâine unui câine de care nu mai poți scăpa (Matei 15,23).

Dacă ucenicii vor să închidă gura acestei femei pentru a nu fi descoperită prezența lor într-un teritoriu interzis evreilor, Mântuitorul Hristos o „provoacă” pentru a-și „deschide gura” și totodată a-și „deschide” și mintea și inima ei. Nu pentru Sine face aceasta, pentru că este știut faptul că El cunoaște mintea și inima omului fără ca acesta să trebuiască a-și „deschide gura”. O face pentru ucenicii Săi pe care dorește să-i învețe să nu mai judece omul după nume sau înfățișare, asemenea cărturarilor și fariseilor. Pentru aceasta îi pune înaintea unui model exemplar care să-i învețe cât de diferită poate fi starea lăuntrică a unui om față de numele și înfățișarea sa. Femeia cananeeancă se află la polul opus cărturarilor și fariseilor care arătau frumoși pe dinafară, dar foarte urâți pe dinlăuntru: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” (Matei 15.8).

În frumusețea și bogăția lăuntrică a femeii cananeence găsim și adevăratul răspuns la întrebarea de început. În mod uimitor frumusețea lăuntrică a acestei femei, transmițându-se și în înfățișarea și atitudinea ei exterioară, reușește să arate tuturor părinților din lume cu cine sau cu ce trebuie să se lupte aceștia pentru salvarea și mân-

tuirea propriilor copii.Pentru fiica sa bolnavă ea nu se luptă cu vreun vrăjmaș văzut ci se luptă cu propriile ei slăbiciuni. Se luptă cu puțina ei credință, cu lipsa sa de curaj, cu mândria sa și cu toate patimile sale și în mod special cu prejudecățile propriului popor, precum și cele ale poporului ales. Balastul păcatelor părinților, dar și al prejudecăților acestora, îngreunându-se din generație în generație, devine din ce în ce mai apăsător pentru copii.

            În lupta sa, femeia cananeeancă este inspirată și ajutată de însuși Hristos atunci când Acesta vorbește de „pâine”, „copii” și „câini”. Aceste cuvinte putem spune că reprezintă cheia „luptei” dintre Mântuitorul Hristos și femeia de neam păgân. Dând dovadă de o înțelepciune și de o inteligență sclipitoare, calități dezvoltate în primul rând datorită durerii cauzate de suferința fiicei sale, aceasta „se prinde” și intră în „jocul” lui Hristos (Matei 15,26-27).

            Pe de altă parte, răspunsul acestei femei se aseamănă uimitor de mult cu răspunsul unei alte femei văduve, trăitoare cu mult timp în urmă în același ținut al Tirului și al Sidonului: Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie, zicând: „Scoală și du-te la Sarepta Sidonului și șezi acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să te hrănească!” Și s-a sculat el și s-a dus la Sarepta. Și când a ajuns la porțile cetății, iată o femeie văduvă aduna vreascuri și a chemat-o Ilie și i-a zis: „Adu-mi puțină apă ca să beau!” Și s-a dus ca să-i aducă, dar Ilie a strigat-o și i-a zis: „Adu- mi și o bucată de pâine să mănânc!” Ea însă a zis: „Viu este Domnul Dumnezeului tău, n-am nici o fărâmitură de pâine ci numai o mână de făină într-un vas și puțin untdelemn într-un urcior. Și iată, am adunat câteva vreascuri și mă duc să o gătesc pentru mine și pentru fiul meu și apoi să mâncăm și să murim!” Atunci i-a zis Ilie: „Nu te teme, ci du-te și fă cum ai zis; dar fă mai întâi de acolo o turtă pentru mine și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău vei face mai pe urmă. Căci așa zice Domnul Dumnezeului lui Israel: Făina din vas nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ!” Și s-a dus ea și a făcut așa, cum i-a zis Ilie; și s-a hrănit ea și el și casa ei o bucată de vreme. Căci făina din vas n-a scăzut și untdelemnul din urcior nu s-a împuținat, după cuvântul Domnului, grăit prin Ilie.” (III Regi 17, 8-16).          

           Ca urmare, credem că Mântuitorul Hristos a căutat-o pe femeia cananeeancă și nu aceasta pe El. A căutat-o, e adevărat, în primul rând pentru a le da o lecție de credință ucenicilor săi, dar credem și pentru că dorea să răsplătească binele pe care poporul, din care făcea parte această femeie, l-a făcut trimisului Său, Ilie, prin văduva din Sarepta Sidonului. Pentru că acest lucru se întâmplă la câteva sute de ani distanță, putem spune că Dumnezeu întârzie, dar nu uită niciodată să răsplătească omul. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. N-a rămas dator proorocul Său, Ilie, față de puterea de înțelegere și acceptare a văduvei din Sarepta Sidonului a voii și rânduielii lui Dumnezeu, căreia îi învie din morți singurul fiu: "Și a luat Ilie copilul și s-a coborât cu el din foișor în casă și l-a dat mamei sale și a zis Ilie:"Iată copilul tău este viu!" (III Regi 17,23). N-a rămas dator nici Mântuitorul Hristos față de femeia cananeancă care, de asemenea acceptând voia și rânduiala lui Dumnezeu, îl ajută pe Acesta să le arate ucenicilor un adevărat model de curaj, smerenie, înțelepciune, stăruință, iubire jertfitoare și credință. (Matei 15,28).

            Pe lângă această credință deosebită, femeia cananeeancă ne arată și o mare capacitate de a înțelege că puterea și resursele lui Dumnezeu, puse în lucrarea sa iubitoare și miluitoare față de toți oamenii, sunt inepuizabile. Pornind la „luptă” unul cu altul, Mântuitorul Hristos și femeia cananeeancă ajung să se înțeleagă reciproc, dar și să-și înțeleagă unul altuia durerea cauzată de suferința propriilor copii.

            În mod minunat, femeia cananeeancă ajunge să se asemene Mântuitorului Hristos în suferința, umilința, curajul, iubirea și înțelepciunea sa. De aceea, ea devine capabilă să înțeleagă durerea Mântuitorului Hristos care, întristat fiind de îngustimea și rigiditatea minții și inimii fiilor poporului Său, alege să se refugieze într-un teritoriu liber de orice îngrădire a Legii, în care Duhul Sfânt să poată sufla încotro voiește.

            Această Evanghelie ne arată, încă o dată, faptul că numai Dumnezeu poate găsi acea punte de legătură care să treacă peste orice ură și vrăjmășie dintre oameni. Dumnezeu a fost cel care a construit în trecutul celor două popoare, evreu și cananeean, o punte de legătură prin Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul și văduva din Sarepta Sidonului și tot El este cel care a refăcut această legătură, prin apropierea pe care reușește să o realizeze între ucenicii Săi și femeia cananeeancă. Această punte de legătură nu este altceva decât Crucea pe care Mântuitorul Hristos acceptă să se răstignească pentru salvarea și mântuirea tuturor copiilor Săi. Același lucru, după cum a arătat femeia cananeeancă, este gata să-l facă și acei părinți, care, reușind să dea răspunsul adevărat la întrebarea pusă la început, din dragoste jertfelnică pentru copiii lor, acceptă să se lupte cu propriile lor limite, prejudecăţi, păcate și patimi pe care ajung cu ajutorul Bunului Dumnezeu să și le răstignească.

                                                                                                             Preot Gheorghe MANOLE