Dincolo de amintiri
„Un om a găsit un ou de vultur și l-a pus în cuibul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieșit din ou, o dată cu puii de găină și a crescut cu ei. Toată viața lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut și puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul pentru viermi și insecte. A cloncănit și a cotcodăcit. Dădea din aripi și zbura un pic în aer. Anii au trecut și vulturul a îmbătrânit. Într-o zi, el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o grațioasă măreție, printre curenții puternici, abia bătând din aripile viguroase, aurii. Bătrânul vultur privi în sus, cu venerație. „Cine e acesta?”, a întrebat el. „Acesta este vulturul, regele păsărilor”, i-a spus vecinul său. „El îi aparține cerului. Noi îi aparținem pământului - noi suntem găini”. Și astfel, vulturul a trăit și a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este.”
Vrem nu vrem, suntem dependenți de amintiri. Ne confruntăm, mai mereu, cu amintirile noastre. Fiecare amintire poate fi un ajutor, o șansă sau o piedică pentru noi oamenii de a ne trăi viața. Amintirile nu sunt același lucru cu realitatea, cu viața. Ele sunt diferite. Amintirile ne sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne ajute a reveni în locul din care am căzut, dar, la fel de bine, ele pot deveni o piedică în viața noastră.
În același timp, amintirile pot uni sau despărți oamenii. Amintirile care reușesc să-i unească pe oameni sunt, de obicei, cele care țin de începutul vieții lor. Amintirile copilăriei sunt astfel de amintiri. Totuși, oamenii duhovnicești sunt chemați să-și ducă amintirile și mai departe; chiar dincolo de începutul existenței lor pământești. Aceștia reușesc apoi să facă și roade care să dăinuiască dincolo de moarte și chiar dincolo de hotarele acestei lumi. Aceste amintiri, de dincolo de lumea pământească, unesc nu doar oamenii, ci umanitatea în întregimea ei.
Praznicul Bobotezei, prin minunea primenirii și sfințirii apelor pământului, are menirea să aducă aminte omenirii de acea „apă primordială” peste care Duhul lui Dumnezeu se aşează, tot așa cum pasărea se aşează și își clocește puii. Praznicul Bobotezei are menirea să ne trezească pe noi, oamenii, la realitatea măreției noastre. Ne aduce aminte că suntem veniți din înaltul cerului. E adevărat că suntem plăsmuiți din țărâna pământului, dar, având în ființa noastră suflare dumnezeiască, suntem chemați să ne întoarcem, așa cum „Iordanul s-a întors înapoi”, la cele cerești.
Preot Gheorghe Manole
