Autentic și fals în odihna sărbătorilor
Sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou, prin colindele și urările specifice lor, devin poate unul dintre cele mai bune prilejuri pentru om de a-și exprima prin vers și cântec credința și trăirile sufletului său. Totodată aceste sărbători, adunând oamenii unul lângă altul și reunind familiile în jurul mesei, devin și un timp de „împreună odihnă”. Sau, mai bine zis, ar trebui să devină, pentru că din păcate, de cele mai multe ori, în loc să suspende timpul, sărbătorile tind din ce în ce mai mult să-l accelereze prin pregătirile precipitate premergătoare acestora. Cert însă rămâne faptul că cei mai mulți dintre noi tânjim, conștient sau nu, după acele mese așezate și liniștite de sărbătoare în jurul cărora se adună familia, întâlniri care ne oferă răgazul necesar ștergerii diferențelor apărute de-a lungul timpului datorită înstrăinării atât de noi înșine cât și de semenii noștri. O sărbătoare petrecută astfel poate deveni o oglindă în care fiecare își poate simți eventualele devieri de la linia dreaptă și sănătoasă a vieții de credință autentice a familiei și a Bisericii neamului nostru. Aceste momente constituie poate una dintre cele mai mari șanse ale noastre de a intra în acea legătură deosebită și intimă cu Dumnezeu, fără de care nu-L putem afla pe Pruncul Iisus născut în ieslea Betleemului.
Voia și lucrarea lui Dumnezeu, așa cum am putut vedea imediat după Nașterea Mântuitorului, nu pot fi descoperite doar prin informații și cunoștințe teoretice, așa cum credea regele Irod al iudeilor. Eșecul lui în încercarea de a-L afla pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus a fost răsunător. El nu a înțeles că destinul unui om, cu atât mai mult al lui Dumnezeu, nu poate fi sintetizat într-o ecuație. Nu poate fi sistematizat cu un set de informații, cunoștințe sau criterii fixe pe care să le aplici farmaceutic, chirurgical. E nevoie de mult mai mult. E nevoie de „acel ceva” ce numai Dumnezeu poate dărui copiilor Săi. Păstorul dăruiește oilor Sale puterea de a-I recunoaște glasul și a se feri de glasul lupilor răpitori: „...Oile merg după El, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu merg, ci vor fugi de la el pentru că nu cunosc glasul străinilor.”(Ioan 10,4-5).
Simțim și noi, mai ales în aceste zile în care multitudinea de oferte ni se prezintă în fața noastră prin voci care mai de care mai ademenitoare, nevoia de a ne mări atenția și puterea de a discerne și de a alege acele glasuri care. fiind în armonie cu frecvența cerului, ne pot ajuta să trăim în mod autentic odihna sărbătorilor noastre. Ni se cere să încercăm a ne feri „de a face din sărbători un mod de a risipi cerul”, așa cum atenționează Andrei Pleșu în cartea sa „Despre frumusețea uitată a vieții”. Ni se cere a ne feri în ultimă instanță de acele glasuri amăgitoare asemănătoare glasului lupului din povestea „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă. Irod a fost și el de fapt un „lup” care a încercat să-i amăgească pe magi: „...Mergeți și cercetați cu de-amănuntul despre Prunc și, dacă Îl veți afla, vestiți-mi și mie, ca, venind și eu, să mă închin Lui.”(Matei 2,8).
Atunci când devenim afoni, inadecvați și orbi, e de preferat a aștepta în tăcere ca Bunul Dumnezeu să ne mai dea încă odată tonul la cântarea vieții noastre. Să ne ferim a deveni asemenea iudeilor care, „nesuferind râvna cea dumnezeiască a arhidiaconului Ștefan, din invidie, s-au pornit asupra sa să-l ucidă pentru că nu știau să cânte: Aliluia.”(Condacul al II -lea din acatistul Sf. arhid. Ștefan)
La cumpăna dintre ani, în miez de noapte, cu gândul la magi și la dreptul Iosif, cărora Dumnezeu le-a descoperit în liniștea nopții, prin vis, calea izbăvirii din moarte, suntem chemați și noi să ne rearmonizăm glasurile noastre cu cel al cerului. Să fim în așteptarea glasului lui Dumnezeu care să ne mai dea încă o dată tonul la cântarea: „Aliluia”.
Și dacă nu vom putea auzi armonia glasului lui Dumnezeu poate măcar vom putea fi treziți de glasul suferinței insuportabile a umanitații: „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi și nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt.”(Matei 2,18). Glasul tânguitor al omului aflat în suferință este poate singurul a cărei autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Dacă omul nu-I mai poate cânta armonios lui Dumnezeu într-o viață fără suferință, va putea măcar să-și strige durerea vieții sale. De aceea, colindele neamului nostru seamănă de multe ori cu jalea doinelor. Aceeași suferință transpare și din plânsul versurilor martirilor neamului nostru care, țintuiți fiind pe cruce, își cântă suferința vieții lor: „A venit și aici Crăciunul/ Să ne mângâie surghiunul/ Cade albă nea/ Peste viața mea/ Peste suflet ninge/ Care-aici se stinge./ O Iisuse Împărate/ Iartă-mi lacrimi și păcate/ Vin de-alin ușor/ Rănile ce dor/ Visul ni-l descuie/ Noi te-om aștepta/ Căci pe Crucea Ta/ Stăm bătuți în cuie.”(Radu Gyr).
La această trecere dintre ani, să ne rugăm și noi ca orice trăiri am avea în noul an în care am intrat, bucurie sau durere, să reușim a le transforma cu un surâs specific poporului nostru în cântare armonioasă și autentică adusă Bunului Dumnezeu, așa cum arată și urarea bine cunoscută: „Noul an care-a venit/ Nu știm dacă-i fericit,/ Dar prin anii ce-au trecut/ Tot mai bătrâni ne-am facut./Busuioc verde pe jos/ Să rămăneți sănătoși/ Casa să vă fie plină/ De a cerului lumină. ”
La mulți ani!
Cu mult drag al dumneavoastră,
Preot Gheorghe Manole
