"Robește-mă Doamne ca să fiu liber" (Petre Țuțea)

Cuvinte duhovnicești Decembrie 4, 2013

 

"Cu ochii în lacrimi, Ionuț, tânărul ucenic a doi bătrâni călugări din mânăstire, pe care el îi iubea deopotrivă, privește îndurerat la cuvintele pline de asprime scrise de unul din ei pe o bucățică de hârtie pe care primise poruncă să o înmâneze celuilalt. Plângea pentru că nu știa ce să facă pentru a-i împăca pe cei doi vechi prieteni, la cearta cărora fusese de față în ziua aceea. Reușind cu greu să-și stăpânească plânsul până la da ochii cu destinatarul, ajuns în fața acestuia rămâne încremenit și mut. Lacrimile sale scurse pe hârtie șterseseră aproape toate cuvintele. Luând în mâna sa biletul, călugărul își închipuie că lacrimile ce au udat bucățica de hârtie provin de la batrânul său prieten. Fără a mai încerca să-l citească lasă să-i cadă biletul din mână și îndurerat se îndreaptă spre chilia fratelui său. Acesta, zărindu-l și închipuindu-și la rândul lui că cele scrise de el i-au atins inima uită toată cearta și cu multă părere de rău îi iese în întâmpinare. Fără a scoate o vorbă, nici unul nici altul ajung să se îmbrățișeze cu dragoste și lacrimi la mijlocul drumului. Fericit că Bunul Dumnezeu a împlinit minunea împăcării celor doi bătrâni călugări, Ionuț ridică de jos bilețelul udat cu lacrimile sale, îl strânge în mână, transferând pentru totdeauna taina în inima lui."

 

Întrebarea dregătorului bogat din evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii: "Ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică?", ne arată deriva, nesiguranța și neputința în care ajunsese omenirea în momentul întrupării Mântuitorului Hristos. O nesigurantă, totuși, putem spune, nu neaparat rea. Răul apare atunci când omul are siguranță, când nu are dubii, el pretinzând că "știe". Omul, în această stare, se îmbată de fapt cu apă rece, se îmbată de certitudini, așa cum afirma Andrei Plesu în cartea sa "Despre frumusețile uitate ale vieții". Sfinții Părinți, aplicând acest adevar la viața noastră spun: "De vrei să te mântuiești cu întrebarea să călătorești". Ni se cere deci nouă creștinilor să avem deprinderea de "a întreba" și de "a ne întreba". Copii sunt luați ca model de cetățeni ai raiului de Mântuitorul Hristos poate și pentru faptul că ei "bombardează" cu întrebări.

Totodată nu vom ști care sunt lucrurile esențiale ale vieții noastre dacă doar vom încerca să le inventariem, așa cum procedează fariseul: "postesc de două ori pe săptămâna, dau zeciuială din toate câte câștig..." (Luca 18,12), sau cum însumează dregatorul din această evanghelie: "toate acestea le-am păzit din tinerețile mele."(Luca 18,21). Mai important decât să le inventariem numind lucrurile importante din viața noastră, este să ținem mereu deschisă întrebarea cu privirea la ele. Cu alte cuvinte să fim mereu atenți la raporturile dintre lucrurile, împrejurările și ființele cu care avem de a face, să deosebim între esențial și secundar. A face din circumstanță un exercitiu de discernământ este cheia optima a identificării lucrurilor importante, așa cum ne spune Andrei Pleșu în cartea citată mai sus.

Drama noastră, a oamenilor constă în faptul că încă din Grădina Edenului, noi oamenii fiind puși în situația de a alege între libertate și ascultare de Dumnezeu am ales prost, ascultându-l pe diavol. Am vrut ca alegerile noastre să fie făcute în deplină libertate de constiinta fără acceptarea nici a unei sfatuiri nici măcar venite din partea Tatălui Creator. De mici copii, noi oamenii, potrivit tradiției, la împlinirea primului an de viață suntem puși în situatia de a face alegeri, la tăierea moțului. Părinții caută astfel să inițieze în sufletul copiilor lor virtutea discernământului, a înțelepciunii de a alege lucrurile folositoare în viață. Secretul constă însă în întelepciunea părinților de a pune înaintea copilului doar lucrurile bune. Astfel devine extrem de importantă obisnuința pe care o deprindem încă de la începuturile vieții noastre, din copilarie sau din tinerețe, de a ne preocupa doar de lucrurile cu adevărat importante, utile.

Și totuși, Mântuitorul Hristos ne arată că la un moment dat al vieții noastre trebuie să fim puși de către Bunul Dumnezeu în fața unei alegeri hotărâtoare pentru noi indiferent de care au fost deprinderile copilăriei și tinereții noastre. Astfel Mântuitorul Hristos îi pune unui învățător de lege întrebarea care îl determină pe acesta să apeleze la discernământul sau pentru a pune lucrurile în balanță: "Care este cea mai mare poruncă din lege?" (Matei 22,36). Nici ucenicii Lui nu sunt scutiți de acest examen al libertății de alegere atunci când punându-se problema plătirii dajdiei către Cezar Mântuitorul Hristos îi determină arătându-le banul, să fie ei însiși cei care să își dea răspunsul.

De asemenea praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, prin apostolul și evanghelia care s-au rânduit a fi citite, ne arată existența în viața noastră duhovnicească a unor locuri și preocupări cu grade diferite de sfințenie. Astfel Maica Domnului prin intrarea în "Sfânta Sfintelor",  ne arată că acesteia i se cuvine supracinstire, sfinților cinstire și numai lui Dumnezeu adorare. Prin atenționarea adusă Martei, Mântuitorul Hristos ne arată nouă creștinilor care este cel mai folositor mod de a-i sluji. Sfântul Pavel, cunoscând această necesitate de a discerne în viața noastră, a crestinilor, spune filipenilor: "Mă rog lui Dumnezeu ca să cercați voi cele ce sunt mai de folos" (Filipeni 1,10).

În orice moment al vieții noastre Mântuitorul Hristos stă alaturi de noi asteptând cuvântul, gândul și fapta noastră adecvate clipei respective. El nu doar așteaptă ci chiar intervine pentru a ne ajuta a lua hotărârea înțeleaptă. Câteodată o face cu multă gingășie iar altădată foarte dur, așa cum e cazul vânzătorilor din templu. Trebuie să recunoastem că  nouă oamenilor, oricât discernământ am avea, ne este greu să facem alegerea corectă. Și aceasta pentru că și alte resorturi ale ființei noastre omenești căzute vor căuta să se impună așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: "Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc" (Romani 7,19). De aceea trebuie să-I cerem lui Hristos să facă El alegerile pentru noi. E plină Sf. Scriptură cu exemple de oameni care au ales să-L lase pe Dumnezeu să facă El alegerile pentru ei.

Petre Țuțea, în cartea sa "Între Dumnezeu și neamul meu", mărturisește aceeași hotărâre de a se lăsa în mâna lui Dumnezeu în privința alegerilor sale: "Robește-mă Doamne ca să fiu liber".

Copiii sunt luați ca și model de către Mântuitorul Hristos poate și pentru faptul că ei sunt liberi de orice alegere. ("în democrație pot alege doar cei majori"). Starea copilăriei este starea în care alegerile sunt făcute de alții. Le fac părinții. Starea creștinului adevărat e starea în care acesta lasă ca alegerile să le facă Tatăl Ceresc în locul lor. La bătrânețe creștinii sunt "ajutați" să redevină copii. În acest sens, Mântuitorul Hristos îi spune Sfântului Petru: "Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești" (Ioan 21,18).

Din suferința conștientizării neputinței noastre omenești de a face alegerea corectă izvorăște însă acea putere a sufletului nostru aducătoare de pace, fericire și mântuire - lacrima. Ionuț din povestea de mai sus, întristându-se și plângând pentru că simțea neputința de a face ceva pentru a-i împăca pe cei doi bătrâni, și totodata neputința de a fi de partea unuia sau a altuia, descoperă în mod minunat puterea lacrimei de a uni, de a face pace și de a readuce fericirea. Prin lacrimă, Ionuț reușește nu numai să scape de greutatea alegerii între cei doi prieteni ai săi, ci chiar să-i recâștige pe amândoi. Aceasta pentru că Dumnezeu nu suportă durerea noastră, a oamenilor atunci când pierdem ceva în viața noastră. Chiar dacă acel ceva este foarte puțin, noi ținem foarte mult la el. De aceea, nu doar pentru bogați e greu să renunțe la avere, ci chiar și pentru cei mai săraci care oricât de puțin ar avea se leagă cu toată ființa lor de bruma lor de agoniseală.

De aceea Mântuitorul Hristos la sesizarea Sf. Apostol Petru: "Iată, noi, lăsând toate ale noastre am urmat ție"(Luca 18,28), îl asigură pe acesta: "Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru împărația lui Dumnezeu. Și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viața veșnică." (Luca 18,29-30).

Dumnezeu nu poate rămâne nepăsător în fața lacrimilor vărsate de oameni în urma durerii inimii lor care se simte împărțită între alegerile ce trebuie făcute. Dacă diavolul întotdeauna împarte și dezbină, lacrima întotdeauna unește. Lacrima este singurul dar al omului care în mod minunat unește în sine cele cerești, prin aceea că izvorăște din duh, din luminătorul trupului omului care este ochiul, și cele pământești, prin sarea lutului din care suntem luați noi oamenii.

Lacrima este cea care face și legătura dintre legea veche, potrivit căreia evreii trebuiau să-și presare jertfele cu sare (Levitic 2,13), și legea nouă, potrivit căreia noi creștinii trebuie să stropim jertfa noastră cu sarea din lacrimile pocăinței. Lacrima, fiind materie izvorâtă din duh, transcede hotarele lumii acesteia și totodată desființează hotarele și distanțele dintre noi oamenii, dintre bogati si saraci. Iata cum evanghelia aceasta ne arata ca si bogatii ajung sa planga cateodata.

Dar diavolul va cauta sa distruga sau macar sa perverteasca aceasta putere a sufletului omenesc, lacrima. Astfel devine din ce în ce mai vizibilă tendința și pretenția oamenilor neduhovnicești și a îmbogățiților lumii acesteia, de a se impune prin direcții de opinie nu numai în "intriga politică, în grădinăritul destinelor umane sau în fraierirea proștilor", așa cum afirmă Andrei Pleșu în cartea sa "Despre frumusețea uitată a vieții", ci chiar și în Biserică. Observăm lucrarea diavolească de amăgire și pervertire care face ca locul lacrimilor autentice de pocăință să fie luat de lacrimile de deznădejde, de lamentare, de mânie, sau de lacrimile de paradă adunătoare de arginți și de iubitori de spectacol și de minuni.

De aceea să ne punem și noi fiecare întrebarea: "Dacă și lacrimile noastre se vor strica și perverti sau se vor usca cum vom mai putea oare spăla păcatele noastre și șterge neînțelegerile dintre noi si  prapastia dintre bogatii si saracii lumii acesteia?! ..."

Încurajați de cuvântul Mântuitorului Hristos: "Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu" (Luca 18,27) să nădăjduim și noi că tristețea dregătorului bogat din evanghelie i-a adus acestuia și acea lacrimă aducătoare de pace, hotărâre și de acel curaj al urmării lui Hristos în orice condiții cerute de El.