Iesirea din "hambarele" sinelui propriu-cale spre imbogatire cu Dumnezeu

Cuvinte duhovnicești Noiembrie 23, 2013

 

Ieșirea din "hambarele" sinelui propriu-cale spre îmbogățire în Dumnezeu

                    Sfânta noastră Biserică căutând a ne atenționa asupra necesității deschiderii inimii noastre către suferința aproapelui nostru, înaintea și la începutul postului Nașterii Domnului nostru Hristos ne pune înainte trei parabole extrem de sugestive. Tocmai această disponibilitate permanentă de a ne deschide spre dialog şi comuniune către celălalt chiar cu riscul pierderii propriei vieţi constituie unica şansă de câştigare a vieţii celei adevărate aşa cum ne încredinţează însuşi Mântuitorul Hristos: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui” (Marcu 8,35). 

              Modelul nostru al creştinilor, cu atât mai mult în acest post al Crăciunului trebuie să-l constituie Însuşi Mântuitorul Hristos care, pentru a deveni om, renunţă la atributele divinităţii Sale, se „goleşte” de ele prin kenoză şi îşi asumă „poarta cea strâmtă” a trupului, a omenescului pentru ca noi să intrăm prin poarta cea strâmtă a îndumnezeirii, El coborând iar noi coroană a creaţiei Sale urcând, aceasta fiind „schema” salvării umanităţii noastre aşa cum afirmă Andrei Pleşu în capitolul „Misterul uşilor închis-deschise” din cartea sa „Parabolele lui Iisus-Adevărul ca poveste”.Deşi ştia că va fi răstignit, Mântuitorul Hristos şi-a asumat în mod voluntar această moarte, din dragoste pentru noi oamenii, deschizându-ne astfel calea de ieşire din robia morţii şi de intrare în împărăţia lui Dumnezeu: „Precum Mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi... Nimeni n-o ia de la Mine, ci eu de la Mine Însumi o pun. Putere am ca să o pun şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă, am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10,15 şi 18). Samarineanul cel milostiv își asumă riscul manifestării iubirii si milei sale față de aproapele atât in viața de aici prin coborârea sa până la omul căzut între tâlhari cât și în viața viitoare de după "întoarcerea sa" prin promisiunea pe care o face hangiului, promisiune ce echivalează în zilele noastre cu semnarea unui cec in alb: "...și ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce îți voi da" (Luca 10,35).  

                Din toate cele trei parabole putem vedea că nu există scheme, soluții gata făcute, trasee univoce, pentru că avem de-a face de fapt cu „prospeţimea clipei, cu unicitatea cazului”. Nu se poate institui o distincţie radicală, în alb şi negru, intre viață și moarte așa cum ne arată în parabola de duminica trecută Mântuitorul Hristos care ne spune despre cel căzut intre tâlhari că era "abia viu" sau conform altor traduceri "aproape mort". Sfăntul Apostol Pavel înțelegând această învățătură a Mântuitorului Hristos ne îndeamnă să ieșim în întâmpinarea fraţilor noştri asemenea Tatălui care iese din casă pentru a-şi întâmpina fiul cel mic, aducând exemplul Mântuitorului Hristos când pentru a sfinţi poporul cu sângele Său a pătimit în afara porţii cetăţii: „Pentru aceea şi Iisus ca să sfinţească poporul cu sângele său a pătimit dincolo de poartă. Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui. Căci nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea ce va să fie.” (Evrei 13,12-14).

                Tot Sfântul Apostol Pavel îndemnându-ne să fim solidari cu cel aflat în suferinţă ne atenţionează însă şi asupra pericolului deloc de neglijat atunci când încercăm a-l ajuta pe cel căzut: „Fraţilor chiar dacă va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 1-2). Totuși, în ciuda riscului la care suntem expuși întotdeauna atunci când vom căuta să împlinim porunca iubirii și a milostivirii față de aproapele nostru ni se cere să nu rămânem nici odată nepăsători la strigătul de multe ori disperat al acestuia, și cu multă atenție, grijă și curaj să ieșim din "hambarele protectoare" ale sinelui nostru pentru a veni în întâmpinarea suferințelor sale.

                Scriind aceste cuvinte mi-aduc aminte de un eveniment deosebit de tragic petrecut în parohie atunci când în timpul curăţirii puţurilor de drenaj de pe colina Galata a Iaşului şi-au pierdut viaţa doi muncitori unul după altul. Primul dintre ei coborându-se nepregătit, fără echipamentul de protecţie adecvat în puţul adânc de câţiva metri s-a intoxicat cu monoxid de carbon iar al doilea în încercarea de a-şi salva colegul şi prietenul său coborându-se după el de asemenea nepregătit corespunzător şi-a pierdut viaţa la răndul lui.

                Dorința de comuniune, de solidaritate, de a iubi și a milui a ființei umane, dorință sădită de Bunul Dumnezeu în noi oamenii încă de la creație este minunat ilustrată în poezia scriitorului creștin Traian Dorz „Astăzi lângă mine a căzut o frunză”, poezie scrisă în timpul suferinţelor îndurate în închisorile comuniste. Din această poezie vedem că omul atunci când este lipsit de comuniunea cu semenii săi va căuta îndurerat şi tremurând în orice lucru, creaţie a lui Dumnezeu, o alinare cât de mică a durerii de nesuportat a despărţirii de cei dragi: „Astăzi lângă mine am aflat o frunză,/cine ştie oare pe-unde-a străbătut/ de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză/pân-aici la mine, în mormântul mut!/-Sora mea iubită, sora mea de-afară,/ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit,/spune-mi ce anume vânturi te luară,/oare ce haină mână te-a răpit?/Te creşteau călduţe razele de soare,/te-adormeau în zâmbet legănări de vânt,/ţi-nsoţeau iubirea cor de surioare/-şi-astăzi stai cu mine,/doi într-un mormânt!/Unde-ţi este ramul plin de surioare,/soarele cel dulce, vântul iubitor?.../cântecul de-afară unde este oare?/ţi-a rămas doar plânsul şi-amintirea lor!/Sora mea iubită ce-ai venit de-afară,/ruptă ca şi mine dintr-un loc iubit,/nu-ţi mai plânge locul,/vine-o primăvară/ce ne va renaşte mult mai fericit!/Răsări-va iarăşi soarele Iubirii/şi ne vom renaşte din acest mormânt,/eu în bucuria dulce-a înfrăţirii,/tu-ntr-un mugur dulce legănat de vânt!. Citind această poezie nu-mi pot opri gândurile să nu se îndrepte către săracul Lazăr din parabola bogatului nemilostiv care negăsind mângâiere printre oameni, găsește mângâiere în lumea animalelor.

                Durerea aceasta a lipsei de comuniune cu semenii nu o resimte însă numai cel sărac sau cel aflat în suferință ci o resimte chiar și cel bogat care din dorința de protejare si securizare a propriei vieți și a avuției sale se distanțează și se izolează de semenii lor asemenea bogatului nemilostiv, a preotului, a levitului sau a bogatului căruia i-a rodit țarina. Sfântul Ioan Gură de Aur identifică două cusururi ale bogăției potrivnice unul altuia: "...unul, care încordează și întunecă sufletul omului, grija și altul care îl moleșește, desfătarea". Putem vedea destul de ușor  primul cusur la bogatul căruia i-a rodit țarina din Evanghelia de astăzi, care datorită grijii sale pentru adăpostirea recoltei uită de moarte și de sufletul său, iar al doilea cusur la bogatul nemilostiv din Evanghelia de acum două duminici care datorită desfătărilor și îmbuibărilor în care petrecea zilnic își îngreunează foarte mult mintea, uitând de asemenea de moarte și de sufletul său. Mai mult de atât însă Evanghelia de astăzi ne atrage atenția că nevoia de comuniune și de dialog îi determină la un moment dat chiar și pe cei ce au ales să se izoleze de semeni și să se dedice doar preocupărilor materiale să încerce sa intre în dialog cu sufletul lor: "...Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te.". Acest dialog devine însă un dialog al absurdului. Dialogul este zadarnic nu numai că vine prea târziu ci și pentru faptul că datorită îndepărtării prea multă vreme a omului de sufletul său, de partea spirituală a vieții sale între cele două părți constituente ale ființei umane, trup și suflet nu mai există aproape nici o legătură. Acest lucru se observă din ofertele total inadecvate pe care le face bogatul sufletului său.

               În încheiere putem afirma, privind la încercările total nepotrivite ale bogatului de a comunica cu sufletul său că întotdeauna trupul omului va încerca să se impună în fața sufletului său, că întotdeauna înțelesurile literale sau materiale ale vieții și ale cuvântului dumnezeiesc vor căuta să se impună împotriva înțelesului duhovnicesc. Toată această încercare de impunere a oamenilor tributari înțelesurilor începătoare, materiale, literale sau trupești se datorează în primul rând puținei sau falsei cunoașteri a vieții de credință. În sprijinul acestei idei stă vizita Mântuitorului Hristos în casa Mariei și a Martei. Dacă Maria, simbolul părții sufletești a ființei umane alegând să stea să asculte cuvintele Mântuitorulu Hristos nu-i reproșează nimic Martei, aceasta, simbolul părții trupești a omului, alegând să se preocupe de cele materiale necesare oaspetelui începe să se revolte împotriva surorii sale Maria: "... Doamne, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute."(Luca 10,40).

               Răspunsul Mântuitorului Hristos venit cu delicatețe și infinită grijă pentru a nu-i produce supărare Martei este răspunsul care se potrivește foarte bine nu numai bogatului din Evanghelia de azi care fiind în pragul morții este pus în situația de a pleca în veșnicie cu mâinile goale, ci și fiecăruia dintre noi: "Dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea."