Secretul din mânuța lui Ionuț
"Mi-e teamă că veți obosi și nu veți mai avea putere de a mă ierta și iubi, așa cum ați avut pentru frații mei mai mari".
Simțim în glasul disperat al copilului nostru nevoia dureroasă de a fi iubit, înțeles și iertat. Simțim însă și durerea conștientizării faptului că această putere din sufletul nostru, al părinților, este epuizabilă, ca de altfel orice putere omenească.
Nu știu la ce se gândește soția mea în timpul convorbirii cu fiul nostru, dar gândul meu se duce undeva departe în copilărie, la povestea pe care mi-o spunea mama despre o femeie din satul natal. Era o poveste adevărată a unei mame văduve cu zece copii rămași în grija sa. Într-o zi, când sărmana mamă a răsturnat mămăliga pe masă, copiii s-au adunat în grabă, înghiontindu-se unul pe altul, pentru a lua primii bucata de mămăligă și dumicatul de carne ce-i revenea. Ionuț, mezinul familiei, un copil de doar patru anișori, care nici nu-și cunoscuse tatăl, acesta nemaiîntorcându-se din război, stătea într-un ungher pe prichiciul sobei, jucându-se cu mutelca (piulița) de la roata carului bunicului său. Mama, istovită de toate greutățile cărora trebuia să le facă zilnic față, luă în grabă ața din cui, făcu o cruce deasupra mămăligii și-o împărți copiilor. În timp ce încerca să împartă cît mai "frățește" bucățelele de jumări, s-a trezit în pragul ușii cu o vecină, venită la dânsa cu ceva treburi, așa încât Ionuț, care nu mai găsise loc în jurul mesei, rămase fără bucățica de carne. Acesta însă n-a strigat, așa cum ar fi făcut alți copii, nici nu s-a plâns că a fost nedreptățit, ci s-a retras cât mai discret într-un colț, mușcând din mămăligă și făcându-se că mușcă și din mutelca pe care o ascundea cât putea el de mult în mânuța sa, pentru a nu lăsa să se vadă că nu este carne și să-și facă cumva de rușine mama.
După plecarea vecinei, mama, parcă presimțind ceva, își aruncă privirea spre Ionuț, care prinzând curaj îi spune: "Mamă, mie nu mi-ai dat carne!". Biata femeie, după ce a aflat ce s-a întâmplat, cu inima plină de durere dar și de negrăită bucurie, își îmbrățișă pruncul, îi sărută mânuța care ținuse cu atâta strășnicie micuțul lor secret, și cu mâinile crăpate de muncă începu să-și hrănească puiul.
Gândurile îmi sunt întrerupte de glasul soției mele care îi spune copilului nostru: "Nu-ți fie teamă fiul meu, pentru că inimile fiecăruia dintre voi a bătut pentru prima dată în trupul meu, iar voi ați auzit pentru prima dată bătaia inimii mele. E adevărat că acum dragostea îmi este împărțită, asemenea dragostei tatălui din pilda fiului risipitor, între fiul revenit în casa părintească și fiul ce se încăpățânează să rămână în afara ei. Cred că această imagine a brațelor mele întinse spre a vă putea cuprinde pe toți, indiferent de starea și locul în care vă aflați, este cauza neliniștii și temerii sufletului tău. Să știi însă că doar în această stare am reușit să înțeleg cât de cât dragostea cu care Bunul Dumnezeu ne îmbrățișează pe toți. Sunt din ce în ce mai convinsă că doar împărțind iubirea mea în mod egal pentru voi toți, indiferent de starea voastră, voi reuși să ajung la acea iubire puternică și frumoasă pe care o așteaptă orice copil de la mama lui."
Dacă pentru fiul meu cuvintele rostite de soția mea am simțit că au avut un efect mângâietor, liniștitor și curățitor, în sufletul meu ele își găsesc și acum, după atâta vreme, un puternic ecou.
Astăzi pot afirma cu tărie că acea convorbire cu fiul nostru, constituie momentul în care am conștientizat că trebuie să încerc a deveni cât mai degrabă un adevărat părinte pentru cei din jurul meu.
Pe zi ce trece simt că pentru mine timpul a început să nu mai aibă răbdare. Mi-e teamă că nu voi apuca vreodată să fac în totalitate acest mare pas.
Pot spune însă, pentru început, că am înțeles necesitatea așezării părintelui în mijlocul adunării copiilor săi, pentru a căuta mereu să aducă și menține pacea între ei. Să caute noi și noi soluții pentru a-i face pe copiii săi să se înțeleagă. Cu alte cuvinte să fie asemenea țăranului din povestea cu lupul, capra și varza care reușește, e adevărat cu un efort de trei ori mai mare când vine rândul caprei, să le treacă pe toate nevătămate pe "celălalt țărm."
Totodată am înțeles că unui părinte i se cere să nu obosească niciodată răbdând, așteptând, iubind, iertând și miluind. I se cere părintelui să fie și asemenea celor cinci fecioare înțelepte care priveghează permanent la uleiul din candelă pentru ca acesta să nu se sfârșeașcă cumva în așteptarea Mirelui, și asemenea văduvei din Sarepta Sidonului care, punându-și în primejdie atât propia sa viață cât și pe cea a copilului său, dăruiește ultima picătură de untdelemn din vasul ei trimisului lui Dumnezeu. Un adevărat părinte trebuie să ajungă asemenea Sf. Varsanufie care spune: "Stăpâne, sau du împreună cu mine și pe copii mei (duhovnicești) în Împărăția Ta, sau șterge-mă și pe mine din cartea Ta."
Mai mult decât atât însă, am simțit că unui adevărat părinte duhovnicesc îi mai este necesară o calitate pe care numai Tatăl Ceresc o are și o dăruiește numai cui vrea El.
Este vorba despre capacitatea de a presimți de ce anume au nevoie copiii săi, chiar înainte ca aceștia să-i ceară acel lucru.
Această calitate a arătat-o Maica Domnului la nunta din Cana Galileii, atunci când a presimțit lipsa vinului fără ca cineva să-i semnaleze acest lucru.
A mai arătat-o părintele nostru duhovnicesc Iosit Trifa, care simțind foamea și setea poporului nostru, chiar înainte ca acesta să înceapă să "protesteze", dăruiește Bisericii și neamului nostru un adevărat tezaur de hrană duhovnicească.
Nu pot să nu mă reîntorc la Ionuț al nostru, copilul cu "mutelca" în mână, care, din rușine, delicatețe, sfială, gingășie, iubire, loialitate și alte îngerești simțiri, nu protestează atunci când mama sa, fără să vrea, l-a omis la împărțirea jumărilor.
Cu durere îmi exprim credința că mai există și astăzi printre noi ființe deosebite, asemănătoare lui Ionuț, care simt lipsa unui adevărat părinte care să aibă această minunată capacitate de a auzi strigătul lor mut și disperat de ajutor. Aceștia se află în așteptarea acelui om capabil să vadă în adâncul inimii lor și să înlăture de acolo pietrele grele adunate în timp poate de ei înșiși sau poate chiar așezate de aceia care au avut datoria de a le dărui hrană duhovnicească.
Să ne mai mire oare faptul că aceștia pot ajunge să folosească pietrele, pe care le-am pus noi înșine în mâna și inima lor, drept arme îndreptate împotriva noastră?
Uimitor este însă faptul că unii dintre ei aleg să rămână, călăuziți de același bun simț, într-o tăcere dureroasă, atât pentru ei cât și pentru cei capabili să o simtă, loiali familiei, adunării sau bisericii din care fac parte.
În fața unor asemenea suflete nu putem decât să ne plecăm capetele, în semn de rușine, umilință și neputință, să ne cerem smeriți iertare pentru nevrednicia, ignoranța, superficialitatea si puțina noastră credință și să ne rugăm împreună cu dânșii ca Bunul Dumnezeu să ne dăruiască tuturor, acei părinți duhovnicești de care simțim atâta lipsă.
Nu știu alții cum sunt....dar în mintea și inima mea răsună, de un timp încoace neîncetat, în semn de atenționare cuvintele Mântuitorului Hristos:
"...N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce" (Matei 14,16)
"Și care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere pește, oare îi va da în loc de pește, șarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?" (Luca 11,11-12)
Preot Manole Gheorghe
