Despre asociatia "Oastea Domnului" din cadrul B.O.R.

Cuvinte duhovnicești Septembrie 30, 2013

                           

     

       Oastea Domnului-respiraţie mereu înviorătoare în Duhul Sfânt

 

               Apărută în Biserica noastră Ortodoxă ca răspuns la problemele cauzate de durerile sufleteşti şi trupeşti lăsate în urma sa de primul război mondial în rândul poporului şi întemeiată de un preot ortodox, părintele Iosif Trifa, el însuşi trecut prin focul curăţitor al suferinţei, la îndemnul Înaltpreasfinţitului Nicolae Bălan care făgăduise, cu ocazia alegerii sale în scaunul mitropolitan al Bisericii din Ardeal, că va căuta „să toarne duh proaspăt de înnoire” în viaţa Bisericii neamului nostru, Oastea Domnului n-a fost niciodată scutită pe tot parcursul existenţei sale de frământări şi suferinţe, acestea devenindu-i izvor continuu de nădejde şi de viaţă.

               Astăzi la 90 de ani de existenţă frământările Oastei Domnului constituie argumentul de necontestat că această mişcare religioasă este plină de vitalitate, că respiră mereu prospeţímea Duhului Sfânt şi că nu a intrat nicidecum în acea stare „căldicică” asemănătoare morţii, stare pe care Dumnezeu o condamnă în cuvântul Său: „Ştiu faptele tale că nu eşti nici rece nici fierbinte. O de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel-nici fierbinte, nici rece-am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3,15-16).

               Dorinţa fraţilor ostaşi de a încerca a-şi menţine permanent disponibilitatea de dialog cu toţi oamenii care asemenea lor cu sinceritate caută a afla şi a se menţine în Adevărul de credinţă mântuitor, conştienţi fiind totodată însă şi de riscurile capitale la care se expun, trebuie să devină caracteristica de bază a oricărui creştin autentic. Tocmai această disponibilitate permanentă de a se deschide spre dialog şi comuniune către celălalt chiar cu riscul pierderii propriei vieţi constituie unica şansă de câştigare a vieţii celei adevărate aşa cum ne încredinţează însuşi Mântuitorul Hristos: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui” (Marcu 8,35).

               Definiţia dată Oastei Domnului de către părintele Iosif Trifa ne face să afirmăm, nădăjduiesc fără a greşi, că această mişcare religioasă trebuie să devină o interfaţă între Biserică şi lume, între lumea de dincolo şi cea de aici, un ostaş al Domnului având datoria de a duce adevărul lui Hristos în lume printr-o mişcare continuă de „dute-vino” între jertfa de pe Altarul Bisericii, de unde îşi va lua puterea şi fraţii din jurul său aşa cum ne îndeamnă însuşi fratele Traian Dorz în versurile sale: „La muncă tineri credincioşi la muncă, sporind avântul credincios./Hristos să fie dus la fraţii noştri şi fraţii noştri la Hristos”.

               Modelul nostru al creştinilor trebuie să-l constituie Însuşi Mântuitorul Hristos care, pentru a deveni om, renunţă la atributele divinităţii Sale, se „goleşte” de ele prin kenoză şi îşi asumă „poarta cea strâmtă” a trupului, a omenescului pentru ca noi să intrăm prin poarta cea strâmtă a îndumnezeirii, El coborând iar noi coroană a creaţiei Sale urcând, aceasta fiind „schema” salvării umanităţii noastre aşa cum afirmă Andrei Pleşu în capitolul „Misterul uşilor închis-deschise” din cartea sa „Parabolele lui Iisus-Adevărul ca poveste”.Deşi ştia că va fi răstignit, Mântuitorul Hristos şi-a asumat în mod voluntar această moarte, din dragoste pentru noi oamenii, deschizându-ne astfel calea de ieşire din robia morţii şi de intrare în împărăţia lui Dumnezeu: „Precum Mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi... Nimeni n-o ia de la Mine, ci eu de la Mine Însumi o pun. Putere am ca să o pun şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă, am primit-o de la Tatăl Meu.” (Ioan 10,15 şi 18). Retragerea Mântuitorului Iisus Hristos departe de lumea care-L îmbulzea, pentru a-şi întări firea Sa omenească prin rugăciune către Dumnezeu Tatăl ca apoi să coboare iarăşi printre oamenii care-L aşteptau să primească vindecarea rănilor sufleteşti sau trupeşti, ca şi retragerea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre în pustie pentru a primi puteri prin rugăciune de la Dumnezeu ca apoi să împărtăşească lumii trăirea lor duhovnicească, trebuie să constituie de asemenea un îndemn pentru noi toţi creştinii de a căuta a ne împlini această misiune de mărturisitori ai Adevărului de credinţă.

               Lucrarea Sfinţilor Părinţi Isihaşti cu reprezentantul lor Sfântul Grigorie Palama, prin rugăciunea minţii practicată in ritmul respiraţiei (inspirând ei căutau să se umple de Duhul lui Dumnezeu prin pomenirea numelui lui Iisus Hristos şi expirând încercau să se golească de sinele propriu, de starea păcătoasă pe care cu smerenie şi-o atribuiau rostind cuvintele: „miluieşte-mă pe mine păcătosul”), sugerează aceeaşi ieşire din hotarele sinelui propriu, şi aceeaşi deschidere spre lume, aceasta constituind totodată un exerciţiu deosebit duhovnicesc de trecere prin moarte la înviere.

               Ni se cere însă în misiunea noastră şi multă trezvie, mult discernământ pentru că doar zelul şi tenacitatea nu garantează reuşita. Odată mau mult, ne atenţionează Andrei Pleşu în cartea amintită mai sus, nu există scheme, soluţii gata făcute, trasee univoce, pentru că avem de-a face de fapt cu „prospeţimea clipei, cu unicitatea cazului”. Nu se poate institui o distincţie radicală, în alb şi negru nici între „afară” şi „înăuntru”, şi nici intre „cei din afară” şi „cei dinăuntru”. În sprijinul acestei idei putem aduce exemplul Sfăntului Apostol Pavel care a înţeles că spaţiul din afara cetăţii, în afara porţii, nu e mai puţin apt să găzduiască gestul ritual, el fiind un potenţial spaţiu al rugăciunii şi al jertfei: „Şi în ziua Sămbetei am ieşit în afara porţii, lângă râu, unde credeam că este loc de rugăciune şi şezând vorbeam femeilor care se adunaseră.” (Fapte 16,13). Totodată suntem îndemnaţi de acelaşi Sfânt Apostol de a ieşi în întâmpinarea fraţilor noştri asemenea Tatălui care iese din casă pentru a-şi întâmpina fiul cel mic, care aduce exemplul Mântuitorului Hristos când pentru a sfinţi poporul cu sângele Său a pătimit în afara porţii cetăţii: „Pentru aceea şi Iisus ca să sfinţească poporul cu sângele său a pătimit dincolo de poartă. Deci dar să ieşim la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui. Căci nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea ce va să fie.” (Evrei 13,12-14). Atenţia noastră se cere a fi de asemenea trează şi pentru că în ţarcul oilor intră şi hoţi (Ioan 10,1-2), iar uneori cei care bat la uşă sunt nelegiuiţi cu gânduri rele (Judecători 19,22).

               Este necesar apoi aşa cum ne arată Mântuitorul Hristos ca mişcarea noastră să nu fie unidirecţională, doar să intrăm prin uşa, care este Hristos, ci şi să ieşim pentru propovăduire sau hrană ca să reuşim a ieşi dintr-o îngrădire stearpă spre o nutritivă de-grăniţuire pentru a câştiga de fapt intrarea într-o deschidere ce ne ajută să suspendăm orice limitare: „Eu sunt uşa. De va intra cineva prin Mine se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9).

               Privind retrospectiv asupra Oastei Domnului acum la împlinirea a 90 de ani de viaţă în Duhul Sfânt putem concluziona că nevoia firească a noastră a oamenilor de a împărtăşi şi trăi suferinţele sufleteşti sau trupeşti împreuna cu semenii noştrii a constituit unul din imboldurile apariţiei acestei mişcări. Simţim fiecare dintre noi adevărul cuvintelor poporului nostru: „Suferinţa împărtăşită cu semenii se micşorează iar bucuria trăită împreuna cu ei creşte.”. Suferinţa îşi pierde orice sens ea devenind absurdă atunci când este privită separat de planul lui Dumnezeu si de comuniunea frăţească. Suferinţa trăită şi văzută separat, individual devine absurdă, dar atunci când este văzută în ansamblul vieţii creştinului şi în ansamblul vieţilor creştinilor adunaţi în Biserica lui Hristos ea capătă sens dătător de nădejde şi de înviere.

               Sfântul Apostol Pavel îndemnându-ne să fim solidari cu cel aflat în suferinţă ne atenţionează însă şi asupra pericolului deloc de neglijat atunci când încercăm a-l ajuta pe cel căzut: „Fraţilor chiar dacă va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 1-2).

               Scriind aceste cuvinte mi-aduc aminte de un eveniment deosebit de tragic petrecut în parohia mea atunci când în timpul curăţirii puţurilor de drenaj de pe colina Galata a Iaşului şi-au pierdut viaţa doi muncitori unul după altul. Primul dintre ei coborându-se nepregătit, fără echipamentul de protecţie adecvat în puţul adânc de câţiva metri s-a intoxicat cu monoxid de carbon iar al doilea în încercarea de a-şi salva colegul şi prietenul său coborându-se după el de asemenea nepregătit corespunzător şi-a pierdut viaţa la răndul lui. Am învăţat si mai multe însă din solidaritatea celor aproximativ 200 de copii instituţionalizaţi în centrul de plasament situat în imediata vecinătate a bisericii parohiale. La acel „Dumnezeu să-l ierte” rostit în cor de ei sau la acea imagine a zecilor de copii suferinzi înşiraţi unul după altul ca într-o coloană a robilor pentru a-şi conduce colegul de suferinţă la mormânt, aş vrea să fie martori căt mai mulţi dintre noi pentru că aceste lucruri m-au ajutat pe mine personal să scap de ispita vederii absurdului în suferinţă şi să învăţ a vedea suferinţa cât mai mult nedespărţită de planul lui Dumnezeu. Aceştia m-au învăţat că există „copii trimişi” şi „oameni trimişi” care ne par că nu sunt din această lume şi că sunt însemnaţi de sus, prin viaţa lor scurtă şi moartea lor, ei mărturisindu-L pe Dumnezeu. Prezenţa lor ne învaţă răbdarea şi credinţa, apropiindu-ne mai mult de Dumnezeu. Despre astfel de copii şi oameni poporul nostru spune: „Are o faţă ca de înger. Nu cred ca Dumnezeu să-l mai lase mult pe pământ”.

               Creştinilor din Oastea Domnului Dumnezeu le-a dăruit această minunată experienţă a legăturii frăţeşti capabilă să trezească în inimile lor solidaritatea umană în faţa suferinţei care astfel capătă un sens. Dorul de comuniune, de legătură frăţească, de adunare a fratelui Traian Dorz în timpul suferinţelor îndurate în închisoare şi căutarea îndurerată şi tremurândă în orice lucru, creaţie a lui Dumnezeu, a unei alinări cât de mici a durerii de nesuportat a despărţirii de cei dragi ne încredinţează prin poezia sa: „Astăzi lângă mine a căzut o frunză” compusă în aceste condiţii deosebit de grele că nu trebuie a înceta vreodată, sub niciun motiv, a căuta comuniunea cu toţi fraţii noştri: „Astăzi lângă mine am aflat o frunză,/cine ştie oare pe-unde-a străbătut/ de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză/pân-aici la mine, în mormântul mut!/-Sora mea iubită, sora mea de-afară,/ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit,/spune-mi ce anume vânturi te luară,/oare ce haină mână te-a răpit?/Te creşteau călduţe razele de soare,/te-adormeau în zâmbet legănări de vânt,/ţi-nsoţeau iubirea cor de surioare/-şi-astăzi stai cu mine,/doi într-un mormânt!/Unde-ţi este ramul plin de surioare,/soarele cel dulce, vântul iubitor?.../cântecul de-afară unde este oare?/ţi-a rămas doar plânsul şi-amintirea lor!/Sora mea iubită ce-ai venit de-afară,/ruptă ca şi mine dintr-un loc iubit,/nu-ţi mai plânge locul,/vine-o primăvară/ce ne va renaşte mult mai fericit!/Răsări-va iarăşi soarele Iubirii/şi ne vom renaşte din acest mormânt,/eu în bucuria dulce-a înfrăţirii,/tu-ntr-un mugur dulce legănat de vânt!

               Dacă unul din cunoscuţii poeţi ai neamului nostru în poezia sa intitulată sugestiv „Căţărătorii” arătând suferinţele generaţiilor trecute de scriitori români îl atenţionează şi încurajează pe poetul creştin Ioan Alexandru, trăitor ca şi el în vremuri de restrişte, prin versurile: „Ioane Alexandre, genialule băiat,/S-o luăm prudent pe-această muchie de cuţit.”, crestinilor din "Oastea Domnului" le este dat a rosti unul către altul: „Iubitul meu frate, iubiţii mei fraţi să păşim atent unul lângă celălalt, călăuziţi de Dumnezeu pe această îngustă cale a mântuirii!”.