În calitate de preot paroh al acestei comunităţi creştin-ortodoxe, ce are misiunea de a înalţa o biserică nouă pe colina Galata a Iaşului, sunt conştient de utilitatea unei analize retrospective a activităţii parohiei noastre care să ne poată permite conturarea unor învăţături pe baza cărora să putem schiţa câteva proiecte de viitor. Nu am insistat însă întotdeauna pentru a găsi timpul necesar împlinirii acestui lucru fie datorită dorinţei noastre de a vedea cât mai repede finalizata construcţia noii biserici parohiale, fie datorită temerii de a nu fi cuprinşi de sentimental automulţumirii care pe nesimţite poate strecura în suflet patimă mândriei şi a slavei deşarte.
Vizita Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din seara zilei de duminică 10 ianuarie 2010, ocazie cu care parohia noastră a primit în dar un nou Sf Antimis, datorită sfaturilor părinteşti şi înţelepte ale Inaltpreasfintiei Sale, pot afirma că reprezintă momentul în care conştientizând mai bine primejdia în care se afla enoriaşii unei parohii ce se concentrează mai mult asupra unei anumite activităţi în detrimentul celorlalte, am înţeles că a venit timpul de a încerca o retrospectivă peste împlinirile şi neîmplinirile de până acum cu nădejdea că vom putea trage şi învăţăturile necesare continuării cu bine a drumului nostru.
Astfel din frământările trăite împreună la început, atunci când întâmpinăm mari obstacole în încercarea noastră de a intra în posesia unui teren pentru construirea noii biserici parohiale, am învăţat că nu atât greutatea găsirii unui teren liber cu o suprafaţă corespunzătoare care să îndeplinească condiţia situării cât mai în centrul parohiei şi condiţia stabilităţii din punct de vedere geologic, cunoscut fiind faptul că dealul Galata prezintă un real pericol de alunecare, cât mai ales instabilitatea sau nestatornicia oamenilor poate constitui o importanţă piedică în calea lui Dumnezeu care caută în lumea noastră un loc unde să-Şi plece capul.
Când în cele din urmă am reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să rezolvăm problema terenului bisericii, primele cupe pe care buldozerul a început a le excava din pământul înţelenit pentru a face loc fundaţiei noului lăcaş de cult, ne-au determinat să înţelegem cât de mult trebuie să ne luptăm şi noi oamenii cu firea noastră pământească pentru a înlătura din sufletul nostru dorinţele trupeşti şi pământeşti şi a face astfel loc dorinţelor duhovniceşti şi cereşti ce pot face din fiinţa noastră un loc pentru Casa lui Dumnezeu.
Momentul înălţării crucii pe turla centrală de pe naos, dup ace am finalizat zidăria şi acoperişul bisericii, m-a dus cu gândul la slăbănogul din Capernaum care a fost ridicat cu tot cu patul lui de suferinţă în văzul întregii mulţimi de cei 4 prieteni ai săi pe acoperişul casei în care se afla Mântuitorul Hristos şi totodată la cuvintele Sf Apostol Pavel adresate galatenilor al căror nume îl poartă şi enoriaşii parohiei noastre: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului Iisus Hristos” (Galateni 6,14) .
După ce am fixat crucea pe turla bisericii şi a trebuit să coborâm pentru a întocmi Sf Altar necesar slujirii Sf Liturghii, am învăţat că aşa cum o biserică pentru a fi adevărată are nevoie nu numai de crucea înălţată pe acoperiş ci şi de Sf Altar în care să se pregătească şi apoi să se prefacă cu puterea Sf Duh pâinea şi vinul adus de noi oamenii înaintea lui Dumnezeu, în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, un creştin pentru a fi autentic pe lângă curajul luării şi purtării crucii cu toate riscurile ce le implica cum ar fi: ocara, ruşinea sau dispreţul lumii, are nevoie şi de puterea şi înţelepciunea găsirii drumului ce pogoară prin smerenie în locul tainic al inimii sale. E adevărat că pentru aceasta e necesar a-şi zdrobi întăriturile amăgitoare ale minţii în sensul acesta putându-se inspiră din gestul neobişnuit al celor 4 prieteni ai slăbănogului din Capernaum, care pentru a ajunge în fata Mântuitorului Hristos sunt nevoiţi a sparge acoperişul casei.
Numai aici, în locul tainic al inimii sale, omul întâlnindu-se cu Dumnezeu poate fi ajutat de Acesta să simtă cum slăbiciunea să se transformă în putere, patima în virtute iar durerea şi tristeţea vieţii sale în bucuria mântuirii aşa cum ne încredinţează şi Sf Apostol Pavel: “Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12,9).
Cuvintele aceluiaşi Sf Apostol: “Dacă trebuie să mă laud mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele” (II Corinteni 11,30) mă îndeamnă a părăsi acest spaţiu al activităţilor gospodăreşti şi a mă retrage într-un alt spaţiu al activităţilor filatropice unde putem să ne întâlnim cu cele mai plăpânde şi gingaşe fiinţe pe care noi oamenii (în mod greşit) le considerăm slabe şi lipsite de importantă şi anume cel al copiilor, al copiilor internaţi în cele 3 Centre de Plasament din vecinătatea bisericii noastre. Aici în această lume a acestor copii, care poartă o cruce mult mai grea decât a acelor mai mulţi dintre noi am primit cea mai frumoasă, cutremurătoare şi totodată mai importantă învăţătura pe care nici unul dintre noi nu o vom putea uita. În ziua de 1 iunie a anului 2007 când parohia noastră se afla în vizită la cei aproximativ 200 de copii internaţi în cele 3 centre de plasament cu scopul de ale împarţi daruri, unul dintre aceştia şi anume fetiţa Elena în vârstă de 18 ani, prin plecarea ei în veşnicie cu câteva clipe înainte de a ajunge la ea, ne-a învăţat că darul cel mai mare pe care îl poate primi omul, dar ce face să pălească orice alt dar pământesc oricât de valoros ar fi acesta, îl constituie însuşi persoană Mântuitorului Hristos care se oferă nouă în chipul pâinii şi a vinului în Sf Taină a Împărtăşaniei. Acest dar fetiţa Elena l-a primit după ce s-a spovedit cu doar câteva zile înainte în Sâmbăta Mare dinaintea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lăsând în urma darul pământesc pe care noi i l-am pregătit.
Astăzi, când noi continuăm a veni în mijlocul acestor copii greu încercaţi, devenim din ce în ce mai conştienţi că trebuie să învăţăm pe de o parte a ne face unul altuia daruri văzute mărginite şi trecătoare, iar pe de altă parte să învăţăm a ne pregăti cum se cuvine pentru a putea primi darul cel mai de preţ, pe Însuşi Dăruitorul Suprem – Tatăl nostru cel Ceresc.
Am învăţat şi faptul că în Biserica cea adevărată are loc mereu un schimb între om şi Dumnezeu, noi înfăţişându-I şi dăruindu-I viaţa noastră atât cât suntem în stare iar El ne dăruieşte în schimb Viaţa Sa. Acest schimb are loc în biserică şi mai ales în Sf Liturghie, slujba pe care Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să o săvârşim şi în acest loc de pe pământ pe colină Galata a Iaşului. Putem spune că noi I-am dus şi Îi aducem prin jertfa noastră un loc şi o biserică de zid iar Dumnezeu se dăruieşte nouă, în fiecare Sf Liturghie săvârşită, în chipul pâinii şi a vinului, pentru că în final să ne dăruiască nădăjduim demnitatea de a fi împreună cu El în Împărăţia Sa cea Veşnică.
