În căutarea unui apărător adevărat Zaheu devine el însuși ocrotitorul celor săraci

Cuvinte duhovnicești Februarie 4, 2014

În căutarea unui apărător adevărat Zaheu devine el însuși ocrotitorul celor săraci

 

       

 

          Mic de statură, Zaheu a simțit mereu nevoia să se pună la adăpostul unui ocrotitor. Pentru că nici slujitorii Legii Vechiului Testament, nici Legea în sine nu au reușit să-i dea sentimentul că este protejat, Zaheu își lărgește aria căutărilor sale îndreptându-se către romani. Astfel, demersul lui arată și caracterul său oportunist, întrucât acesta ajunge să-și pună nădejdea în stabilitatea și siguranța pe care credea că i le pot conferi un statut social și economic, venit din partea dușmanilor propriului popor. De aceea, el devine în ochii conaționalilor săi o coadă de topor, un trădător. Și Zaheu conștientiza, în mod dureros, acest lucru, asemenea majorității celorlalți vameși: „...Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului.”(Luca 18.13).

          În această stare fiind, Zaheu caută să vadă cine este acela despre care auzise că, în pofida puterii sale deosebite de a vindeca bolnavii și de a învia morții, alege să rămână alături de cei mici și slabi cărora le oferă apărare și ocrotire, în detrimentul celor care se vedeau mai mari și mai puternici. Pentru prima dată în viața sa, Zaheu află, cu surprindere, că poate să existe pe pământ un astfel de om, asemenea celui despre care auzise că-l cheamă Iisus. Orice urmă de îndoială a inimii sale, cu privire la această posibilitate, îi este spulberată de chemarea pe nume pe care Iisus, înconjurat de o mulțime mare de oameni, i-o face doar lui. Ba mai mult decât atât, îi face și deosebita cinste de a-i propune să intre în casa sa. Nu numai de a intra, ci chiar de a poposi și a se odihni (Luca 19,5).

          Zaheu se bucură pentru că, în sfârșit, are ocazia să-și deschidă sufletul. El simte că poate face acest lucru, fără nici o teamă, și că poate să-și mărturisească toate frământările, neliniștile și temerile vieții sale. Pentru prima dată în viață, se simte protejat. Inima lui este pătrunsă, în sfârșit, de sentimentul că este ocrotit și apărat de puterea și dragostea celui care, trecându-i pragul casei își arată disponibilitatea și de a „trece” peste toate păcatele sale. Numai prezența acestui ocrotitor, pe care Zaheu l-a căutat în zadar, pe tot parcursul vieții sale, în templu sau în Lege și, în cele din urmă, într-un statut social și economic oferit de dușmanii poporului său, îl ajută să se poată lepăda, cu mare ușurință, de tot ceea ce acumulase până atunci.

          Dacă poruncile Legii nu au reușit să facă din Zaheu un iudeu credincios, ba mai mult, au făcut din el un trădător de neam, dacă avantajele materiale și sociale oferite de asupritorii romani nu au reușit să facă din el un slugarnic, dragostea lui Hristos a reușit să facă din acesta un adevărat fiu al lui Avraam.(Luca 19,9). Se arată astfel, încă o dată, puterea pe care o are dragostea lui Dumnezeu asupra inimii omului, pe care rușește să o facă plină de milă și iubire pentru semenii lui și pentru Creator.

          Numai într-o astfel de stare binecuvântată, omul poate să lucreze cu adevărat pentru salvarea și mântuirea semenilor săi: „...Orice ați face, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul...”(Coloseni 3.23). Fără o astfel de stare, omul nu poate împlini nimic, nici pentru aproapele, nici pentru Dumnezeu. Lucrarea sa devine activism steril, obositor și total ineficient.

          Revelatoare în acest sens este întâmplarea tragică, petrecută zilele trecute în munții Apuseni, când un avion în care se aflau cinci cadre medicale și doi piloți s-a prăbușit. Aceștia se aflau în slujba unor bolnavi care așteptau din mâna lor „fărâmitura de om” ce urma să le salveze viața. Nici nu le trecea prin gând că ei înșiși aveau să fie puși, în acea zi încețoșată de iarnă, în situația de a aștepta, plini de răni și înfrigurați, o mână de ajutor din partea semenilor. Fiind căzuți într-un loc muntos și împădurit, cea mai mare greutate s-a dovedit a fi „aflarea” lor.

          Faptul că, dintre toți oamenii angrenați în căutări, sorți de izbândă n-a avut decât o mână de moți voluntari, cunoscători ai locurilor, care, de îndată ce au auzit despre accident, asumându-și orice risc, au pornit cu toată dăruirea în găsirea supraviețuitorilor, ne arată încă o dată eficiența lucrului făcut din toată inima. La polul opus s-au aflat cei obligaţi de datorie, care, fiind plătiți și având dotări sofisticate și costisitoare și simțindu-se sub presiunea opiniei publice, au fost ispitiți să lase impresia că știu totul și că dețin controlul asupra situației. Acest lucru a contribuit în mod hotărâtor la eșecul misiunii lor. De toate aceste dezavantaje fiind scutiți şi neavând nici o problemă în a-și recunoaște propriile limite, voluntarii reușesc, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cum ei înșiși nu uită s-o spună, să-i afle pe răniți, cu mult înaintea autorităților. Arătându-și în acest mod eficiența sa, voluntariatul devine un factor ce nu mai poate fi neglijat în binomul voluntariat - autoritate. Se întărește astfel adevărul că, doar atunci când cei doi factori rămân în comuniune și conlucrare sub mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu, în ciuda celor care, stând mereu pe margini, vor căuta plini de invidie, prostie și răutate să aducă dezbinare și ură între ei, se va reuși înfăptuirea voii dumnezeiești, adică salvarea și mântuirea tuturor oamenilor.

          Revenind la Evanghelie, putem vedea cum Zaheu transpune în faptă acest adevăr, atunci când, în ciuda cârtirii mulțimii din jurul său și al lui Hristos, reușește să-și urmeze în mod voluntar chemarea la milă și iubire a inimii sale și, totodată, să împlinească și poruncile Legii Vechi (Luca 19,8). Astfel, putem afirma că Zaheu, căutându-și o viaţă întreagă un protector, pe care îl găsește, în final, în persoana lui Iisus, înțelege să devină el însuși un ocrotitor și miluitor al vieții celor săraci și mai mici decât el.

          În încheiere, putem afirma că orice lucrare am face, pentru Dumnezeu sau pentru oameni, în Biserică sau în lume, dacă nu este însoțită de o inimă mare, sinceră și iubitoare de Dumnezeu și de semeni nu are nici o valoare. Mai mult decât atât, acea lucrare devine chiar condamnabilă.

          Să ne rugăm deci, ca Bunul Dumnezeu să ne prefacă inimile noastre în niște inimi pline de dragoste lucrătoare, pentru că numai astfel vom putea să-L primim pe El în casa sufletului nostru, așa cum s-a învrednicit Zaheu, după ce și-a găsit în cele din urmă apărătorul ideal - Mântuitorul Iisus Hristos.

Preot Manole Gheorghe