Recunoștința-semnul pocăinței și al smereniei

Cuvinte duhovnicești Februarie 4, 2014

Întoarcerea la Hristos a samarineanului vindecat de lepră, pentru a-I mulțumi, arată smerenia, curajul și capacitatea acestuia de a ieși din gândirea inertă în care se aflau ceilalți colegi de suferință. El reușește astfel să se desprindă de duhul mulțimii, aflat, în general, mult sub așteptările lui Dumnezeu.

            Această Evanghelie întărește adevărul că pașii mari în istoria omenirii nu-i face niciodată majoritatea, ci întotdeauna cei puțini și, de cele mai multe ori, aparent neînsemnați. Procentul acestora îl întristează chiar și pe Mântuitorul Hristos: ,,...Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?'' (Luca 17,17-18).

            Samarineanul, pe de altă parte, își asumă și ,,riscul'' de a trece peste  porunca primită de la Hristos, de a gândi în mod liber și creator și de a proceda în consecință. Ca urmare a asumării acestui risc, Dumnezeu îi dăruiește totul. El dobîndește nu doar o sănătate trupească, ci chiar și mântuirea sa: ,,Și i-a zis: Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit.''(Luca 17,19). Acesta, putem afirma, se numără printre puținii contemporani ai lui Iisus care reușesc să facă trecerea de la regimul perfect delimitat și închis al Legii Vechiului Testament, aflat sub semnul unei aparente securități și al autosuficienței sentimentului datoriei împlinite, la regimul libertății creatoare a  Harului Noului Testament, în care omul, fiind pus în situația de a opta continuu între mai multe căi, trăiește o aparentă nesiguranță legată de cunoașterea și împlinirea voii lui Dumnezeu.

            ,,Întoarcerea'' samarineanului în locul în care a fost vindecat ne duce cu gândul la cuvintele Mântuitorului Hristos adresate ucenicilor Săi: ,,...Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.''(Matei 18,3). Nu există oare în viața fiecăruia dintre noi momente și locuri la care ar trebui să ne întoarcem să-I aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru marea sa purtare de grijă? Numai procedând astfel vom scăpa de căderea în ispita celor nouă leproși nerecunoscători care, putem credem, au ajuns să considere că izbăvirea de suferința vieții lor e rezultatul propriilor merite sau pur și simplu al întâmplării. Ei nu mai iau în seamă lucrarea, iubirea și mila lui Hristos față de ei. Ajung să se asemene evreilor care începuseră a crede că biruința asupra vrăjmașilor se datorează dreptății lor: ,,De aceea să știi astăzi că nu pentru dreptatea ta îți dă Domnul Dumnezeul tău să moștenești acest pământ bun, că tu ești un popor tare la cerbice. Ține minte și nu uita de câte ori ai mâniat pe Domnul Dumnezeul tău în pustie;... ''(Deuteronom 9,6-7).

            Acest avertisment ,,Ține minte și nu uita!'', Moise îl pune în legătură cu aminterea degetului lui Dumnezeu care a scris tablele Legii: ,,...Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu;...''(Deuteronom 9,10). Degetul cu care Hristos scria pe pământul din fața fariseilor dornici de  judecarea și uciderea femeii prinsă în adulter, prevalându-se de prescripțiile Legii Vechiului Testament, credem că are menirea să le aducă aminte acestora de degetul cu care Dumnezeu a scris tablele Legii pe piatra pe care Moise a sfărâmat-o, supărat fiind pe conaționalii săi pentru păcatul grav săvârșit: ,,...Iar Iisus, plecându-se în jos scria cu degetul pe pământ.''(Ioan 8,6).

            Aproape întotdeauna, atunci când Dumnezeu nu răspunde imediat strigătului nostru de ajutor, așa cum procedează și cu cei zece leproși, ci doar după o vreme, considerată de El folositoare creșterii noastre duhovnicești, intervine uitarea - unul din cei mai mari vrăjmași ai mântuirii noastre, potrivit învățăturii Sfinților Părinți.

            Cine uită să mulțumească pentru binefacerile primite ajunge să creadă că totul i se cuvine. El intră într-o stare de permanentă așteptare a generozității și recunoștinței celorlalți. El nu se consideră niciodată dator nimănui, ci întotdeauna îi consideră pe ceilalți, chiar și pe Dumnezeu, datori față de el. Un astfel de om va ajunge în cele din urmă să fie lipsit în totalitate de sentimentul nobil al recunoștinței, precum și de binefacerile ce le poate aduce acesta în sufletul său. De aceea, Mântuitorul Hristos, în preambulul relatării acestei minuni a vindecării celor zece leproși, ne atrage atenția, atât nouă, cât și ucenicilor Săi, asupra importanței smereniei și pocăinței în creșterea noastră duhovnicească: ,,Va mulțumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.''(Luca 17,9-10).

Preot Gheorghe MANOLE