Refuzul hranei - semn al bolii

Cuvinte duhovnicești Ianuarie 6, 2014

 

Refuzul hranei - semn al bolii

 

          Prin refuzul lor de a participa la Cină, invitații transmit „gazdei” faptul că lor nu le este foame și ca urmare nu simt nevoia să intre la masă.

            Una din problemele vieții duhovnicești semnalate de Mântuitorul Hristos în această pildă este lipsa setei și a foamei de Dumnezeu, care apare atunci când sufletul omului ajunge să se îmbolnăvească atât de mult încât el nu mai simte nevoia de hrană. Pe cei bolnavi cu trupul doctorii îi hrănesc prin perfuzii. În Biserică nu se poate însă proceda la fel cu cei bolnavi sufletește ori cât de mult ar dori unii dintre noi aceasta. E adevărat totuși că pe copiii mici îi hrănim uneori forțat și câteodată chiar și Sfânta Împărtășanie suntem nevoiți a le-o administra în același mod. Dar celor maturi nu le putem administra „perfuzii duhovnicești” și nici nu-i putem împărtăși cu forța. Sintagma „siliți-i să intre” din această pildă nu înseamnă mai mult decât „grăbiți-i să intre”, pe cei care și-au arătat deja această intenție, până nu se închid ușile casei de ospăț. Lipsa de înțelegere a importanței simțirii de către noi oamenii a dorului, setei și foamei de cele duhovnicești este „demonstrată” și de cuvintele fariseului, „comesean” cu Hristos la cina dată de unul dintre ei, cuvinte care constituie de fapt pretextul acestei pilde rostite de Hristos : „...Fericit este cel care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”(Luca 14,15). Acesta de fapt preia cele rostite de Mântuitorul Hristos în fericirea a -IV- a din care elimină însă cuvintele referitoare la „flămânzire și însetare” : „Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”(Matei 5,6). Fariseul arată astfel tendința noastră a oamenilor de a ne îndrepta atenția doar spre răsplată, neglijând și chiar uitând condiția pe care trebuie să o îndeplinim pentru a o dobândi.

            Scuzele invocate de invitații care refuză participarea la Cină, pe lângă faptul că arată imaturitate duhovnicească și incapacitate de distingere între esențial și secundar, ele fiind total neserioase, ridicole, puerile și parcă desprinse dintr-o secvență umoristică pentru copii, arată și că lipsa lor de poftă de mâncare se datorează faptului că aceștia „și-au stricat foamea”. Și-au stricat foamea precum copii care gustă câte ceva înainte de masă pe ascuns din dulciurile pregătite de mamă pentru desert. Invitații și-au stricat foamea cu nimicurile și dulcegăriile din lumea pământească. Ei nu mai au gust, nu mai au poftă pentru Ospățul cel Mare al Cerului ci doar pentru ospățul cel mic al pământului. Ei nu vor să intre, așa cum afirmă Andrei Pleșu, „în timpul mare, ceresc al arcului dintre început și sfârșit”, ci preferă să rămână „în timpul mic pământesc al cadenței zilnice”. Acesta e motivul pentru care lor nu le mai ajunge timpul pentru a-și pune la punct problemele cotidiene. Totodată ei și-au pervertit și gustul, asemenea evreilor care, săturându-se de mana cerească pe care Dumnezeu le-o trimitea în pustie, se întorc cu gândul la robia egipteană și jinduiesc la „căldările de carne” pe care le aveau acolo din belșug. Devin asemenea copiilor care preferă gustul mâncărilor de fast-food în detrimentul celor sănătoase de acasă. În privința vieții duhovnicești la fel se întâmplă și cu acei creștini care își „strică foamea” alergând la spectacole și false minuni otrăvitoare și ucigătoare de suflet, lăsând învățătura și hrana sănătoasă de acasă, din Biserica în care s-au născut.

            Un alt lucru extrem de important asupra căruia Mântuitorul Hristos ne atrage atenția în această pildă este faptul că între momentul anunțării Cinei și lansării invitațiilor și momentul încheierii pregătirilor și începerii acesteia, „gazda” lasă un răgaz, un interval de timp de așteptare pentru invitați în vederea pregătirii acestora, a acomodării lor, a intrării lor în atmosferă, în antecamera ospățului pentru a nu fi luați prin surprindere. Cu toate acestea și în pofida faptului că ei au confirmat, credem, invitațiile și poate chiar și-au exprimat și gratitudinea față de gazdă pentru că au fost „aleși” de ea pentru a lua parte la Cină , în mod inexplicabil aceștia se arată cu totul surprinși atunci când vine momentul intrării lor la masă. Putem spune că ei dau dovadă totală de lipsă de responsabilitate și seriozitate. Doar unui copil i se poate ierta așa ceva. Dar fariseii aveau pretenția că sunt maturi și doreau a fi considerați printre cei mai importanți oameni și a fi luați în seamă mai mult decât alții. Prin schimbarea lor de atitudine în fața chemării la Ospățul cel Ceresc, această pildă ne atrage atenția și nouă creștinilor asupra nestatorniciei ființei noastre umane. Ne atrage atenția asupra nefirescului situației în care ne aflăm noi creștinii atunci când, pretinzând că suntem îndrăgostiți de Rai și că dorim să ajungem cu toții acolo, preferăm ca acest lucru să se întâmple cât mai târziu, dacă e posibil acest moment să se amâne la nesfârșit. Această stare paradoxală a sufletului nostru se datorează faptului că aici pe pământ avem iubiri la care nu putem renunța. Realizăm astfel cât de lungă, anevoioasă și primejdioasă este calea de la gândul și hotărârea noastră de a-L urma pe Dumnezeu până la urmarea efectivă a Acestuia.

            Intervalul de așteptare, răgazul de pregătire lăsat de gazdă invitațiilor devine astfel determinant în desfășurarea celor viitoare. Li se cere de fapt invitaților să petreacă într-o așteptare atentă și răbdătoare asemenea celor zece fecioare aflate în așteptarea Mirelui, asemenea semințelor puse în pământ în așteptarea rodirii lor până la maturitate dar și asemenea copiilor care așteaptă cu înfrigurare ziua de sărbătoare. Momentul de așteptare a Cinei celei Mari, a Cinei de pe urmă trebuie folosit pentru a te desprinde treptat de cele din lume, din afara camerei de ospăț, așa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel : „...Că vremea s-a scurtat de-acum, așa încât și cei care au femei să fie ca și cum nu ar avea, ...și cei care cumpără, ca și cum n-ar cumpăra, ca și cum n-ar stăpâni, și cei care se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci fața acestei lumi trece.”       (I Corinteni 7,29-31).

            În încheiere putem afirma că invitații din pilda aceasta, neputând să intre în odihna  zilei a -VII- a, a sâmbetei, cea care le putea da răgazul necesar intrării în ritmul Împărăției lui Dumnezeu, în atmosfera Cinei celei Mari, nu pot intra nici în odihna zilei a -VIII- a, a Ospățului Ceresc, a Cinei celei de pe urmă.