De la gârbovenie la odihnă
Nu știm ce uimește mai mult în Evanghelia care relatează vindecarea unei femei gârbove de optsprezece ani; gârbovenia fizică a acesteia și vindecarea ei în chip minunat de către Mântuitorul Hristos, sau gârbovenia sufletească a mai marelui sinagogii? Știm însă că amândouă tipuri de gârbovenie afectează, îngustează câmpul de vedere al omului. Prima micșorează vederea ochilor trupești care nu mai pot observa decât pământul de sub picioare, iar cea de-a doua, a fariseului, îngustează vederea duhovnicească datorită concentrării acestuia pe litera legii și nu pe duhul ei. Acesta face pe deplin dovada gârboveniei sale duhovnicești prin lașitatea sa și lipsa de verticalitate arătată în fața mulțimii atunci când nu are curajul să-L acuze în mod direct pe Mântuitorul Hristos de încălcarea poruncii privitoare la ziua de odihnă.
Dacă pe mulți dintre noi ne poate tulbura vederea unui handicap fizic la un semen al nostru, pe și mai mulți ne înfioară și chiar ne îngrozește întâlnirea cu gârbovenia sufletească de genul celei descoperite la fariseu. Parcă simțim fiorul ca de gheață pe care numai diavolul ni-l poate da. Reacția fariseului este ieșită din limita normalului, a naturalului.Pentru oamenii cu bun simț reacția lui este incredibilă. Suntem înclinați să credem că fariseul de fapt încearcă să facă o glumă. Surprinzător însă el nu glumește ci este serios. Chiar foarte serios. Rămânem, recunoaștem, încremeniți de uimire. Dar nu de acea uimire dată de minunea pe care o împlinește Hristos, ci de uimirea, înfiorarea și chiar îngrozirea dată de prostia, invidia, ignoranța și răutatea ce poate exista pe pământ. Poate acesta este unul din motivele care l-au întristat pe Mântuitorul Hristos până la moarte. Nu putem ști în ce măsură această înfiorare poate ajuta sufletul nostru să se apropie mai mult de cer. Ceea ce știm însă e faptul că dacă tonurile sublime ale muzicii cerești revărsate până la noi oamenii prin minunile înfăptuite de Bunul Dumnezeu nu ne mai pot uimi, ni se cere măcar să avem acel bun simț care să surprindă și să demaște tonurile false ale lucrării diavolești în lumea noastră.
Acest lucru ni l-a arătat Mântuitorul Hristos atunci când, apelând la bunul simț omenesc, a apărat-o pe femeia vindecată de gârbovenie, de acuzele total lipsite de sens și de fond ale mai marelui sinagogii privitoare la încălcarea zilei de odihnă (vezi Luca 13,15-16).
Greșeala fariseului, ca de altfel a tuturor celor din breasla sa, consta în faptul că, în ceea ce privește Sabatul, acesta punea accentul în mod greșit pe timp, căruia îi dădea o valoare absolută, și nu pe nevoia omului de a se odihni.
Căutând să-l îndrepte pe fariseu din gârbovenia sa sufletească, Mântuitorul Hristos alege să înfăptuiască această minune, ca și multe altele de altfel, tocmai în zi de Sabat. Astfel El odihnește, eliberează femeia gârbovă, așa cum era firesc să se întâmple în ziua Sabatului, de chinurile suferinței sale îndelungate. În alte împrejurări, încercând să-i indrepte și pe alți farisei, Mântuitorul Hristos afirmă: "Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat." (Marcu 2,27). Înțelegând cele spuse de Hristos privitor la ziua de odihnă, Sf. Ap. Pavel caută să-i convingă și pe conaționalii săi, care nu au reușit să intre în odihna făgăduită de Dumnezeu, de acest adevăr: "Drept aceea s-a lăsat altă zi de odihnă poporului lui Dumnezeu" (Evrei 4,9).
Privind la decalog, noi creștinii putem observa de altfel, că dacă primele trei porunci îndreaptă atenția omului la obligațiile pe care le are față de Dumnezeu iar ultimele șase la obligațiile acestuia față de semenii săi, porunca a patra îl îndeamnă pe om să privească spre sine, spre a-l determina să-și acorde un timp de odihnă atât de necesar ființei sale. Aceasta pentru că Dumnezeu știe că omul nu poate petrece permanent în stare de tensiune. I se ard siguranțele. Are nevoie de intermitență, de detașare și de relaxare. Dacă rămâne prea mult timp concentrat într-o anumită direcție pe o anumită problemă, ajunge la o viziune îngustă lipsită de perspectivă, la încrâncenare și în loc să ajungă la rezolvarea problemelor sale, acesta eșuează lamentabil.
Ziua de odihnă are rolul de a ne pune în fața unui nou început. De a ne repune pe direcția cea bună dacă în timp ne-am îndepărtat de ea. De a ne oferi un răgaz de verificare a stării și locului în care am ajuns. De a ne raporta din când în când la cele de început. Așa face și zidarul din când în când atunci când se oprește pentru a verifica corectitudinea lucrării sale cu firul cu plumb sau cumpăna. E adevărat că în acest timp el se și odihnește.
Sfântul Antonie arată această nevoie a omului de relaxare și detașare chiar și în ceea ce privește viața duhovnicească atunci când împreună cu ucenicii se joacă în pădure trăgând la țintă cu arcul în copaci, spre marea surprindere a pădurarului. Blaise Pascal spune chiar că omul are nevoie de pauză, de relaxare și odihnă chiar și în ceea ce privește iubirea:
"Atașamentul pentru unul și același gând istovește și ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea și durata plăcerii de a iubi, trebuie, din când în când, să uiți să iubești. Nu comiți, prin aceasta, o infidelitate, căci nu iubești pe altcineva. Pur și simplu îți refaci forțele pentru a iubi mai bine. Iar asta se întâmplă fără să-ți dai seama; spiritul merge de la sine în acest sens; natura însăși o vrea și o poruncește. Trebuie să mărturisim, e drept, că avem de a face cu o componentă nefericită a naturii umane și că am prefera să nu fim obligați la această deviere a gândului; dar altă soluție nu există."
Ni se cere și nouă, în concluzie, atunci când ne simtim epuizați și lipsiți de orice putere sufletească sau trupească să învățăm a ne odihni. Să ne odihnim și de tensiunile sufletului nostru pe care îl simțim împărțit între nevoia de a ne atașa de anumite reguli, principii sau rânduieli și nevoia de a trăi autentic și liberi de orice rutină și idei gata prefabricate. Soluția ne-o dă Mântuitorul Hristos, care în această Evanghelie face apel la bunul simț, la buna cuviință.
Referindu-se la buna cuviință, Andrei Pleșu afirmă: "Buna cuviință este [...] utilă și în detaliu zilnic, și în marile dezbateri ale vieții. Ea aduce, în orice împrejurare, o notă de politețe și înțelepciune, de natură să facă viața, cu enorma ei diferențiere, suportabilă. Dacă te afli într-un teritoriu în care toată lumea e vegetariană, buna cuviință îți spune că e preferabil să nu-ți bați joc de salate și să nu faci bancuri despre păscut. [...] Cu alte cuvinte, toți știm ce înseamnă să ți se conteste un idol. Dar suntem gata oricând să contestăm, necuviincios, idolii altora. Suntem dogmatici când e vorba de valorile "noastre" și invocăm "libertatea de expresie", când e vorba de valorile altora"
Să căutăm deci ca în răgazurile pe care ni le oferă ziua de odihnă, să ne verificăm prin apelare la bunul simț, la Sf. Scriptură, la Sf. Părinți și la Sf. Taină a Spovedaniei, eventualele devieri de la verticalitatea vieții noastre duhovnicești pentru că numai astfel reușim să ne îndreptăm din gârbovenie și să intrăm în odihna făgăduită de Bunul Dumnezeu.
