Pomelnic fără nume
Este o zi minunată de august, aşa cum sunt de altfel toate zilele acestei luni încărcate de lumină parcă de Tabor şi în care simţim cum vălul Maicii Domnului ne mângâie sufletul iar statornicia şi puterea Sf. Ioan Botezătorul ne întăresc picioarele pentru a putea rămâne pe firul subţire ca de aţă al drumului nostru către cer.
Întors cu gândul în copilărie, ajutat şi de prezenţa nepoţilor veniţi acasă la bunici, mă îndrept spre a sluji Sf. Liturghie la biserica cu hramul “ Sf. Martiri Brâncoveni”, la invitaţia colegului meu, părintele Nicolae.
Nu ştiu ce este în sufletul fraţilor preoţi în timp ce citim în linişte teancul de pomelnice, dar eu simt când durere, când nepăsare, când îngăduinţă faţă de prea multul “lut”, “dreptate” sau “răzbunare” cerute de cei ce le scriseseră.
La un moment dat îl simt pe colegul nostru, părintele Ovidiu, aflat lângă mine cu un vraf de pomelnice în mână, tresărind. Privesc la el şi-l văd schimbat la faţă. Ochii încep să i se umezească iar buzele să murmure: “Adevărat a Înviat!”. Îmi pune în mână un mic petic de hârtie din care încep să citesc:
“Te rugăm Doamne să-i faci pe părinţii noştrii să ne iubească iar pe noi copiii să ne ajuţi să-i iubim aşa cum sunt ei. Hristos a Înviat!”
O bucurie nespusă îmi inundă sufletul iar apoi cu ochii în lacrimi mă trezesc a murmura la rândul meu: “Adevărat a Înviat!”.
Dând micuţul pomelnic mai departe, ca într-o ştafetă de 5 + 1 (cinci preoţi şi un diacon), din mână în mână, ca pe un odor de mare preţ, simt că avem cu toţii revelaţia faptului că Hristos – Izvorul Dragostei împreună cu Maica Sa – Izvorul Vieţii a făcut ca acel suflet de copil fără de nume, dornic de o iubire adevărată şi nu amăgitoare şi sufocantă din partea părinţilor, să fie pentru noi izvor de viaţă plină de iubire şi de trezire dintr-o anestezie generalizată.
Mă gândesc că autorul anonim al micului pomelnic este poate puştiul despre care vorbeşte părintele profesor Constantin Necula într-un articol din săptămânalul duhovnicesc al „Oastei Domnului”, „puşti care răzbună umilinţa unui întreg neam şi a unei întregi Biserici prin coborârea sa în fântână pentru a-şi salva prietenul aflat în pericol de moarte.”
Copilul a adus la altar cele cinci pâini şi cei doi peşti iar noi preoţii urmează să le punem înaintea lui Hristos pentru a le sfinţi şi înmulţi.
Mai mult decât atât simt că pe mine personal m-a ajutat să găsesc în cenuşa sufletului meu acea mică scânteie de jar peste care să se aplece cu suflarea Sa fierbinte Bunul Dumnezeu şi să înflăcăreze în mine dorul şi dragostea de slujire. Sf. Liturghie în sfârşit putea începe.
Azi, cred că a fost răsplata lui Dumnezeu pentru statornicia, răbdarea şi atenţia cu care noi preoţii am citit toate acele pomelnice şi nu am trecut cu vederea nici unul dintre ele, nici măcar micuţul pomelnic care foarte uşor putea trece neobservat.
De aceea este necesar să nu renunţăm niciodată, oricât ne-ar fi de greu, la biserica noastră, la citirea Sfintei Scripturi, să nu alergăm dintr-un loc în altul, de la o biserică la alta, de la un preot la altul, aşa cum, cu durere o spun, procedează unii creştini, prost sfătuiţi chiar de către unii părinţi, care, în căutarea izbăvirii de suferinţa vieţii lor, aleargă cu pomelnicul în mână „la 9 biserici” iar momentul culminant al Sf. Liturghii îi găseşte disperaţi şi dezorientaţi pe drum.
Să rămânem cu răbdare şi nădejde în suflet şi cu sinceritate şi cucernicie la misiunea şi în locul în care ne-a pus Dumnezeu, chiar şi atunci când cuvintele şi atitudinile fraţilor noştri sau cuvintele Sfintei Scripturi sau ale slujbelor din Biserica noastră nu găsesc nici un ecou în sufletele noastre sau, chiar mai mult decât atât, trezesc un sentiment de respingere şi de revoltă.
Vom putea vedea în cele din urmă cum Bunul Dumnezeu ne va dărui, prin două-trei versete din Scriptură, prin două-trei cuvinte ale părinţilor, sau printr-o cântare din Sf. Liturghie, luminarea cugetului şi a inimii şi bucuria de a descoperi chipul lui Dumnezeu în noi şi în semenii noştri, e adevărat aflat în suferinţă dar nicidecum distrus în totalitate. Acesta constituie unicul punct de la care putem începe împreună cu Dumnezeu lucrarea de restaurare a vieţii noastre în Hristos, aşa cum un pictor restaurator îşi începe lucrarea sa pornind de la un mic petic de pânză originală din tabloul, peste care fiind aşternute de-a lungul timpului mai multe straturi de vopsele, nu mai seamană aproape deloc cu tabloul pictat de Maestru.
Nu pot însă să nu-mi exprim din nou uimirea în privinţa modului în care Dumnezeu a adus lumina bucuriei în sufletele noastre ale preoţilor slujitori la praznicul „Sf. Martiri Brâncoveni”. De acolo de unde ne aşteptam cel mai puţin, de la un mic petic de hârtie rupt dintr-un caiet de elev, care, datorită conţinutului, după părerea „specialiştilor”, nu se poate încadra în „regulile canonice ale pomelnicelor”, iar datorită dimensiunilor sale, semăna mai degrabă cu fiţuicile din mâna elevilor pregătiţi să fure vreun examen mai dificil, a scânteiat acea rază dătătoare de lumină şi bucurie.
În faţa acestui mod minunat de a lucra a lui Dumnezeu nu putem decât să rămânem înfioraţi de uimire şi să rostim împreună cu poetul creştin Traian Dorz versurile:
„......................................
Privesc cenuşa-mprăştiată
Şi-ndurerat m-aplec s-o strâng
Aceasta mi-e averea toată
Mă uit la ea şi plâng şi plâng
Iisuse n-am decât ruine
Iar bietu-mi suflet fără zel
Azi s-ar aprinde pentru tine
Şi nu-i ce să mai ardă-n el!
Doar Tu ştiu că mai poţi aprinde
Cenuşa sufletelor reci
Când cu suflarea Ta fierbinte
Spre ele, milostiv Te-apleci
O, suflă Tu şi-n spuza ceie
Ce mi-a rămas din stinsul jar
Mai este poate vreo scânteie
Şi poate s-o aprinde iar...”
