“Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de El cu cutremur” (Psalm 2,11)
Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii
“O, iartă-mi, te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
prin care-Ți cer doar pâine și pază și minuni,
căci am făcut, adesea, din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
Nu tot cerându-Ți Ție să fii tu robul meu,
ci Tu, cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta”
(Traian Dorz)
Această Evanghelie ne determină să conștientizăm pe de o parte limitele ființei noastre omenești dureros de restrânse în comparație cu dorul de veșnicie sădit în inimile noastre, iar pe de altă parte să nădăjduim că Bunul Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, găsește pentru fiecare din noi, cei ce voim a ne mântui, calea potrivită pentru aceasta.
Putem vedea încă o dată că Dumnezeu nu forțează niciodată voința omului, așa cum procedează demonii, ci așteaptă răbdător răspunsul nostru liber la chemarea Sa plină de dragoste.
Îngăduind demonilor să intre în turma porcilor, pe care de altfel aceștia în cele din urmă o îneacă imediat în mare, Mântuitorul Hristos nu urmărește altceva decât să ne arate, pentru folosul nostru duhovnicesc, atât răutatea fără de margini a acestor fiinţe, manifestată în trupul necuvântătoarelor, dar limitată în ființa omenească, coroană a creației, de mila și iubirea lui Dumnezeu (Iov 2,6), cât și tendința acestor duhuri de a lucra mai cu seamă în adâncul ființei noastre, ferite de vederea luminii, în inconștientul nostru decât în conștient, în chip nevăzut decât văzut.
Atitudinea plină de recunoștință a îndrăcitului după ce este vindecat de Mântuitorul Hristos, în contradicție cu atitudinea indiferentă și respingătoare a concetățenilor săi, ne arată că pătimirea celor îndrăciți e de multe ori mai de dorit decât pacea celor care, păcătoși fiind, sunt lipsiți de o asemenea încercare. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spune că ”îndrăcirea are rostul – firește, împotriva voii cele rele a dracilor – de “a-l mustra pe om”, nu pentru a-l pedepsi, ci mai curând pentru a-l îndrepta și a-l aduce iarăși pe calea cea dreaptă, pentru a-l întoarce la Dumnezeu.” Astfel tradiția Bisericii arată că departe de a fi scos din comunitatea frățească, îndrăcitul era și mai bine primit, bucurându-se de o și mai mare grijă, administrându-i-se Sf Împărtășanie, ca unui om care avea de îndurat atâta chin și suferință. Biserica Romano-Catolică chiar a canonizat o demonizată din Italia, pe nume Marie della Vale, socotindu-i chinurile suferite de la cel rău drept martiriu.
Ceea ce se întâmplă în acest ținut al Gherghesenilor poate aduce și o rază de lumină asupra cuvintelor lui Dumnezeu din Apocalipsă 3,15-17: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel fiindcă esti căldicel – nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol!”. Este o realitate amară că omul căzut este în chip firesc inconștient de patimile sale spirituale, iar această inconștiență constituie cea dintâi piedică a tămăduirii sale căci este într-adevăr cu neputință să-ți tratezi boala pe care nu o știi. Greutatea cea mai mare în lupta noastră cu duhurile răutății derivă deci din cuibărirea acestora în partea cea mai adâncă a minții și în adâncul cugetului nostru, în așa zisele cămări și locuri de odihnă a sufletului, făcând astfel din inima noastră un înspăimântător abis.
Aducerea acestor patimi din inconștient în conștient, de la întuneric la lumină, de la neștiință la știință, este o acțiune pe cât de dificilă pe atât de necesară în procesul vindecării ființei noastre. Odată împlinită această acțiune cu ajutorul duhovnicului și a lui Dumnezeu, care găsește pentru fiecare dintre noi calea potrivită, indiferent de starea în care ne-am afla, vom putea simți bucuria descoperirii în adâncul ființei noastre, pe lângă slăbiciunile și patimile ce ne îngrozesc, și a chipului lui Dumnezeu dăruit nouă de la creație, e adevărat aflat în suferință, dar niciodată distrus în totalitate de duhurile răutății: „Asemenea este iarăși Împărăția Cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară.” (Matei 13,47-48).
Mântuitorul Hristos caută să împlinească această conștientizare a adâncului neștiut al inimii și pentru locuitorii ținutului Gherghesenilor, ca de altfel pentru fiecare dintre noi, punându-ne în fața unor stări limită, în fața minunii, care pot să aducă în sufletele noastre trăiri puternice cum ar fi: angoasa, frica, neliniștea, menite a ne trezi din amorțeala sufletului și dintr-o înșelătoare stabilitate duhovnicească. Așa procedează Mântuitorul Hristos cu ucenicii Săi atunci când, pentru a-i feri de ”aluatul fariseilor” și de duhul mulțimii beneficiare a minunii înmulțirii pâinilor și a peștilor, îi trimite pe mare în mijlocul furtunii, sau când, pentru a-i determina să-L urmeze pe calea crucii, îi pune înaintea pescuirii minunate sau înaintea slavei Sale schimbându-Se la față pe Muntele Taborului.
Trăind această înfiorare în fața puterii nesfârșite a lui Dumnezeu, chiar dacă, fiind fiinţe căzute, avem tendinţa de a fugi de la faţa Creatorului, asemenea protopărinţilor noştri, a Sf. Apostol Petru, sau a gherghesenilor din Evanghelie, călăuziţi şi înconjuraţi de iubirea iertătoare a Tatălui ceresc nădăjduim a avea curajul apropierii de El cu rugăciunea fremătând pe buze: Prefă Tu Doamne neliniştea şi frica pătimaşă ce-mi stăpâneşte sufletul în frică mântuitoare şi nelinişte dureroasă a dorului de Împărăţia Ta cea veşnică. Amin!
